Centrul Diplomatic/Diplomatic Center

Centrul de Studii Politice si Diplomatie/ Center for Political Science and Diplomacy

KAZAKHSTAN PRESIDENCY OF OSCE: A CLEAR SUCCESS.

Address of H.E. Mr. Nursultan Nazarbayev, President of the Republic of Kazakhstan, to the participants of the OSCE Permanent Counsel “Kazakhstan is firmly committed to the fundamental principles and values of OSCE”

 

Address of H.E. Mr. Nursultan Nazarbayev, President of the Republic of Kazakhstan, to the participants of the OSCE Permanent Counsel, on the occasion of assuming by Kazakhstan the OSCE Chairmanship (Vienna, 14 January 2010) Since independence, Kazakhstan is making a real contribution to strengthening regional and global security, and will continue to be firmly committed to the fundamental principles and values of the OSCE. Said President of Kazakhstan Nursultan Nazarbayev in his address to the inaugural meeting of the OSCE Permanent Council in Vienna.

 Historic decision of Kazakhstan was the closure of the Semipalatinsk nuclear test site, a voluntary abandonment of the fourth largest in the world’s nuclear missile arsenal and the complete destruction of its infrastructure. In 2009 at the initiative of Kazakhstan was adopted by the UN General Assembly resolution declaring August 29 – International Day of Action against nuclear testing. “Kazakhstan is fully aware of its role as a responsible player in regional and global economic processes. Exporting to the world market significant volumes of hydrocarbons, our country is making a significant contribution to ensuring global energy security, including Europe. As a major exporter of grain and other food items, Kazakhstan is actively promoting the implementation of the UN Millennium Goals in addressing hunger and addressing food security in the world “, – noted the President.

The situation in the world makes it difficult exam, which Kazakhstan will stand as the country chairing the OSCE. “Erosion of the non-proliferation of weapons of mass destruction, terrorism, humanitarian and ecological disasters, famine, poverty, epidemics, reduction of energy resources, conflict along ethnic and sectarian grounds – this is not a complete list of challenges of modern human civilization, a struggle that requires a maximum effort from by such reputable multilateral institutions such as the OSCE “, – he said.

Kazakhstan President stressed that the most urgent problems, the need for solutions which are now facing the OSCE, have always been at the heart of Kazakhstan’s foreign policy. “In accordance with the OSCE traditions, we announce a motto of the acting chairmanship, which symbolizes identification of the chair-country. The motto of the Kazakh chairmanship will be four ‘T’ – Trust, Tradition, Transparency and Tolerance”, the President said. He noted that the first ‘T’ means mutual trust. The second one is adherence to the OSCE principles and values. The third one – maximum openness and transparency in international relations, free of ‘double standards’ and ‘dividing lines’. The forth ‘T’- reflection of global trends on strengthening intercultural and intercivilization dialog, which obtains more significance in the modern world. President Nazarbayev has proposed to declare August 1 – the date of signing of the Helsinki Final Act – the Day of the OSCE, as well as to convene the OSCE Summit in 2010 in honor of the 35th anniversary of the Helsinki Final Act, the 20th anniversary of the Charter of Paris and the 65th anniversary of the end of World War II.

In his speech, OSCE Chairman, Secretary of State – Minister of Foreign Affairs of Kazakhstan Kanat Saudabayev declared priorities of Kazakhstan’s chairmanship. He stated that Kazakhstan, as chairman of the OSCE, will seek to bring closer the positions of the participating organizations to the west and east from Vienna on the basis of principles of impartiality and balance, to enhance its role in improving security and enhancing cooperation in the area from Vancouver to Vladivostok. Astana will seek to focus on achieving the optimum balance of all three “baskets” of the OSCE. Such an approach would help to see problems in the complex, effectively confront not only the external manifestations of modern challenges and threats, but also to work with their sources of origin. In particular, in politico-military dimension Kazakhstan will continue “the Corfu process” and will try to give new impetus to the OSCE efforts to stabilize the situation in areas of protracted conflicts and their resolution, development of international transport corridors, promoting tolerance and understanding. Astana intends to work actively with all partners to strengthen the OSCE Vienna Document 1999 and issues of post-war rehabilitation of Afghanistan. In selecting priorities in the economic and environmental dimension, Kazakhstan has proposed themes on promotion of good governance at border crossings and development of safe and efficient ground transportation. According to Astana, it is necessary to continue work on migration and energy security in accordance with the ministerial decisions in Athens.

The human dimension remains a key theme in the agenda of the Chairmanship, and Kazakhstan will continue to support activities of the ODIHR, the High Commissioner on National Minorities, Representative on Freedom of the media. The holding in Astana on 29-30 June this year, the OSCE High Level Conference on Tolerance and Non-discrimination would make a worthy contribution to further enhance the interaction between different cultures and civilizations, the practical implementation of earlier decisions. This year 15 OSCE member countries will hold presidential and parliamentary elections. Therefore Kazakhstan urged the ODIHR and the OSCE Parliamentary Assembly to coordinate their work and do everything possible to the process of monitoring the elections were to ensure objectivity and constructivism.

Advertisements

January 30, 2010 Posted by | Diplomacy, Eastern Europe, Economy, Environment, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Kazahstan, Leaders, Mass media, News, Nursultan Nazarbayev, Open Letter, OSCE-Organisation for Security and Cooperation in Europe, Politics, Russia, United States | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

SYRIA: THE CENTER OF A NEW STRATEGIC ALLIANCE by Professor Anton Caragea

SYRIA: THE CENTER OF A NEW STRATEGIC ALLIANCE

President Bashar Al Assad, the architect of a new alliance

2009 was the year of a diplomatic change in the Middle East. Quiet but efficient, the Syrian diplomacy supported a new strategy of alliances destined to assure the equilibrium in a fragile area.

Turkey and Syria: a new relation.

Usually, in the strategic landscape of the region, Syria and Turkey could be easily played one against the other, from the memories of Ottoman Empire repression to conflict over Euphrates water quota and the never ending story of border disputes all seemed to put a distance between Damascus and Ankara.

2009 change all this,  with a resolution over the Euphrates water dam , with  joint military exercises and cooperation agreement signed on cultural, tourism and economic field and with a well publicized border crossing opened , that made the former severely fortified border between Syria and Turkey, one of the most relaxed in the region.

As a result of this diplomatic overture Syria will benefit massively economic from the vitality of Turkey market and form tourism investment, where Turkey easily observed that Syrian market, practically untapped by European visitors will be the next El Dorado of tourism in the years to come. Syria also has become the bridge used by Ankara to rebuild the relations with Arab world. In the last 50 years Turkey was interested in building a laic state, oriented towards Western Military Alliance (NATO) and in the last 20 years had also unsuccessfully tried to join European Union.

Now Turkey is rediscovering the Islamic roots and the Arab market potential and economic power and is rebuilding a zone of cultural and political influence in the Middle East. In the new discovered Syrian – Turkey alliance , Turkey obtained a model of reconnecting with Arab world, an economic success story and , the most important, the Damascus support in forging a new alliance also with Iran. The results of Turkey- Syria friendship quickly lead to a new Iran- Turkey friendship, where President Abdullah Gul offered support for nuclear program of Teheran and to embattled Iranian president. The new Turkey- Syria –Iran alliance could offer and economic viable space and a political alliance that supports equilibrium in the Middle East.

Syria- Saudi Arabia connection.

2009 also was the witness of a rare image in Middle East policy, in a two day visit King Abdullah of Saudi Arabia embraced his Syrian counterpart  putting an end to a long rift between Damascus and Riyadh over Lebanon.  If with Turkey Damascus emphasized the necessity of an Islamic alliance to control Middle East and to put in defense an aggressive Israel, in Riyadh the accent was in Sunni reconciliation and cooperation to make a stable Lebanon and a stable Iraq. President Bashar al Assad of Syria has obtained his aim: a stable Lebanon, an inclusive government and maintaining Hezbollah armed to defend Lebanon and in governmental position. The success was un hoped for, after the defeat of Hezbollah in Lebanon elections many feared Lebanon will decay in civil disorder or even civil war. What will be to true extent of the October 2009 understanding between King Abdullah and President Bashar Al Assad will become visible in the next month and years, but already this new connection is shaping the Middle East.

With a solid  financial background offered by Saudi-Syria Company for Industrial and Agricultural Investment and a bilateral Businessmen Forum   the new  friendship promise to be also a trade and economic opportunity for the two countries.

But the most spectacular is the political understanding. In just a month after the King Abdullah visit to Damascus, in Lebanon a new unity government was in place and the country begin regaining strength on economic field and on national reconciliation and Hezbollah obtained the agreement for a maintaining his military apparatus . Also remarkable is the evolution of Iraq situation where the Sunni  alliance is approaching a 35% percent voting support in the polls, becoming the maker or broker of any future Iraq government that will results from March 2010 elections.

The Al Maliki government witnesses this situation with apprehension and when he tried to block some of the Sunni candidate to appear on the ballot he faced even a United States high level intervention by Joe Biden against any person being blocked in participating in elections. A Syrian- Saudi joint proposal backed by United States, this is showing how much Syrian diplomacy changed the rule of games in Middle East in the last year.

Syria: the center of a new Middle East strategy.

The recognition of the new Syrian role in the Middle East come quickly , George Mitchell , the US envoy for the region visited Damascus in 2009 as never in the past . President Sarkozy of France becomes a frequent host and roll up red carpet treatment of President Bashar Al Assad.

What is make the new Syrian political opening remarkable is the astonishing diplomatic capacity of President Basher Al Assad in maintaining in the same time the strong connection with Teheran while negotiating with Paris, Riyadh and Washington. Creating a Sunni alliance with Riyadh will make a stable Iraq and will defuse tensions at eastern border of Syria and will ease the refugee tension on Damascus that had accepted on his territory more than 1.5 millions Iraqi refugees in the last 7 years. Also in Lebanon, Syria has made an important comeback, economic and politic a Lebanon- Syrian- Saudi alliance is the best situation for the entire region. Finally Syria has obtained also a general backing on total retrocession of Golan Heights from Israel as a precondition for any dialogue, in according to United Nations resolution

Damascus in the heart of diplomatic action.

All this comes as a result of a young and talented crew gather around President Bashar al Assad and decided to make Damascus the heart of the diplomatic game of the region. Among this are, the able and always smiling, educated and charming Minister of Information Dr. Mohsen Bilal, that succeed  transforming international media views on Syria, Walid Al Moallem as minister of foreign affairs traveled from Ankara to Teheran and Beirut and in all the major capitals of the world   promoting the new Syrian diplomacy.    Saadala Agaa as minister of tourism played the culture and history card making Syria a stopover for all important tourism events that opened the country to the world. (I have also the opportunity of seeing this powerful new diplomacy in actions with energetic and convincing Ambassador Walid Othman promoting Syria as a cradle of civilization on diplomatic arena).

Now with a powerful and skilled diplomatic team, a strong economy, a stable society and in the middle of strong alliance how will Damascus exploit his success further is everyone question?

January 26, 2010 Posted by | Diplomacy, Eastern Europe, Ecology, Economy, Environment, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics, Religion, Syria, Tourism, Travel, United States | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Comments Off on SYRIA: THE CENTER OF A NEW STRATEGIC ALLIANCE by Professor Anton Caragea

FIDEL CASTRO: TRIMITEM MEDICI SI NU SOLDATI

REFLECŢIILE COMANDANTULUI FIDEL:

TRIMITEM MEDICI ŞI NU SOLDAŢI

În Reflecţia din 14 ianuarie, la două zile după catastrofa din Haiti care a distrus această ţară soră şi vecină am scris: „Cuba în pofida faptului că este o ţară săracă şi blocată, de mulţi ani cooperează cu poporul haitian. Circa 400 de medici şi specialişti din domeniul sănătăţii prestează cooperare gratuită poporului haitian. În 127 din cele 137 de comune ale ţării lucrează zi de zi medicii noştri. Pe de altă parte, nu mai puţin de 400 de tineri haitieni s-au format ca medici în Patria noastră. Vor lucra acum cu întăririle medicale ale noastre care au plecat ieri în Haiti ca să salveze vieţi în situaţia critică.

Se pot mobiliza, deci, fără un efort special, până la 1 000 de medici şi specialişti în domeniul sănătăţii care deja sunt aproape toţi acolo şi dispuşi să coopereze cu orice alt stat care vrea să salveze vieţi haitiene şi să-i trateze pe răniţi.” „Situaţia este dificilă – ne-a comunciat şefa Brigăzii Medicale Cubaneze – dar am început deja să-i salvăm pe oameni.” Oră de oră, zi şi noapte, în puţinele spitale care au rămas în picioare, în corturi sau în parcuri şi locuri deschise, din teama populaţiei faţă de noi cutremure, profesioniştii cubanezi din sănătate au început să lucreze fără odihnă. Situaţia era mai gravă decât ne imaginam la început. Zeci de mii de răniţi stigau după ajutor pe străzile din Port-au-Prince, şi un număr incalculabil de persoane zăceau, vii sau moarte, sub ruinele de pământ sau tencuială cu care-şi îşi construiesc locuinţele i8mensa majoritate a populaţiei. Edificii, chiar mai solide, s-au prăbuşit. A fost nevoie şi să-i găsim, în mijlocul cartierelor distruse pe medicii haitieni absolvenţi ai ELAM, dintre care mulţi au fost afectaţi direct sau indirect de tragedie. Funţionari ai Naţiunilor Unite au rămas prinşi în câteva din hotelurile lor şi s-au pierdut zeci de vieţi, inclusiv a câtrorva şefi ai MINUSTAH, o forţă a Naţiunilor Unite, şi nu se ştia nimic de soarta a sute de alţi membrii ai personalului. Palatul Prezidenţial din Haiti s-a prăbuşit. Multe instalaţii publice, chiar câteva spitale, au devenit nişte ruine. Catastrofa a cutremurat lumea, care a pputut vedea ce se întâmplase prin imaginile redate de principalele canale itnernaţionale de televiziune. Din toate părţile, guvernele au anunţat trimiterea de experţi în salvare, alimente, medicamente, echipamente şi alte resurse. În conformitate cu poziţia publică formulată de Cuba, personal medical de alte naţionalităţi, ca spanioli, mexicani, columbieni şi din alte ţări, au lucrat fără preget împreună cu medicii noştri în isntalaţiile pe care le-am improvizat. Organizaţii ca OPS şi ţări prietene ca Venezuela şi din alte ţări au furnizat medicamente şi resurse variate. Absenţa totală a discriminării şi şovinismului a caracterizat conduita impecabilă a profesioniştilor cubanezi şi a conducătorilor lor.

Cuba, la fel ca tot ce a făcut în situaţii similare, ca atunci când uraganul Katrina a făcut ravagii în oraşul New Orleans şi a pus în pericol viaţa a mii de americani, s-a oferit să trimită o brigadă medicală completă pentru a coopera cu poporul Statelor Unite, o ţară care, aşa cum se ştie, are resurse imense, dar ceea ce era nevoie erau medici pregătiţi şi echipaţi pentru a salva vieţi. Prin situarea geografică, peste o mie de medici din Brigada „Henry Reeve” erau organizaţi şi pregătiţi cu medicamente şi materialele necesare pentru a pleca la orice oră din zi sau din noapte spre acel oraş american. Prin mintea noastră nici măcar n-a trecut ideea că Preşedintele acestei ţări va respinge oferta şi va permite ca un număr de americani care puteau fi salvaţi să-şi piardă viaţa. Eroarea acestui guvern poate a fost incapacitatea de a înţelege că poporul Cubei nu vede în poporul american un inamic, şi nici nu-l consideră vinovat de agresiunile pe care le-a suferit Patria noastră. Acel guvern n-a fost nici capabil să înţeleagă că ţara noastră nu are nevoie să cerşească favoruri sau iertare de la cei care timp de jumătate de secol au încercaat în zadar să ne îngenunchieze. Ţara noastră, la fel ca în cazul Haiti, a acceptat imediat cererile de survol în regiunea orientală a Cubei şi alte facilităţi de care aveau nevoie autorităţile din Statele Unite pentru a presta asistenţă cât mai rapid posibil cetăţenilor americani şi haitieni afectaţi de cutremur. Aceste norme au caracterizat conduita etică a poporului nostru care, cu mărinimia şi fermitatea lui, au constituit trăsăturile permanente ale politicii noastre externe. Acest lucru îl ştiu bine cei care au fost adversarii noştri pe arena internaţională. Cuba va apăra ferm opinia că tragedia care a avut loc în Haiti, ţara cea mai săracă din emisfera occidetnală, constituie o provocare a ţărilor bogate şi puternice din comunitatea internaţională. Haiti este produsul net al sistemului colonial, capitalist impersialist impus lumii. Atât sclavia din Haiti cât şi ulterioara lui sărăcie au fost impuse din exterior. Teribilul seism s-a produs după Conferinţa de la Copenhaga, unde au fost călcate în picioare drepturile cele mai elementare a 192 de state care fac parte din Organizaţia Naţiunilor Unite.

După tragedie s-a dezlănţuit în Haiti o competiţie pentru adoptarea precipitată şi ilegală de copii, care a obligat ca UNICEF să ia măsuri preventive contra dezrădăcineării multor copii, lucru care ar lipsi familiile de asemenea drepturi. Numărul de victime mortale depăşeşte deja o sută de mii. Un număr ridicat de cetăţeni şi-au pierdut braţele sau picioarele, sau au suferit fracturi care necesită reabilitare pentru a putea munci sau pentru a-şi duce viaţa. 80% din ţară trebuie reconstruită şi creată o economie suficient de dezvoltată pentru a satisface nevoile pe măsura capacităţilor productive. Reconstrucţia Europei sau Japoniei, plecând de la capacitatea productivă şi nivelul tehnic al populaţiei, era o sarcină relativ simplă în comparaţie cu efortul ce trebuie făcut în Haiti. Acolo, ca în mare parte din Africa şi alte zone din Lumea a Treia, este indispensabil să creezi condiţiile petnru o dezvoltare sustenabilă. În numai 40 de ani omenirea va avea peste 9 miliarde de locuitori, şi se confruntă cu provocarea unei schimbări climatice pe care oamenii de ştiinţă o acceptă ca pe o realitate inevitabilă. În toiul tragediei haitiene, fără ca nimeni să ştie cum şi de ce, mii de soldaţi din unităţile de infanterie marină a Statelor Unite, trupe aero-purtate din Divizia 82 şi alte forţe militare au ocupat teritoriul Haiti. Şi mai rău, nici Organizaţia Naţiunilor Unite, nici Guvernul Statelor Unite n-au oferit o explicaţie opiniei publice mondiale a acestor mişcări de forţe. Câteva guverne se plâng că mijloacele lor aeriene nu au putut ateriza şi transporta resursele umane şi tehnice trimise în Haiti. La rândul lor, diverse ţări anunţă trimiterea suplimentară de soldaţi şi echipamente militare. Asemenea fapte, din punctul meu de vedere, vor contribui la haotizarea şi complicarea ajutorului internaţional, şi aşa complicat.

Este necesar să se discute serios tema şi să fie atribuit Organizaţiei Naţiunilor Unite rolul de coordonator care-i revine în această chestiune delicată. Ţara noastră îndeplineşte o sarcină strict umanitară. În măsura posibilităţilor sale va contribui cu resursele umane şi materiale care-i stau la îndemână. Voinţa poporului nostru, mândru de medicii săi şi cooperanţi în chestiunile vitale, este mare şi va fi la înălţimea împrejurărilor. Orice cooeprare importantă care este oferită ţării noastre nu va fi respinsă, dar acceptarea va fi subordonată în întregime importanţei şi stringenţei ajutorului de care este nevoie de resurse umane ale ţării noastre. Este just să consemnăm că, până în acest moment, modestele nostre mijloace aeriene şi importantele resurse umane pe care Cuba le-a pus la dispoziţia poporului haitian nu au întâmpinat nici o dificultate să ajungă la destinaţie.

 Noi trimitem medici, nu soldaţi!

FIDEL CASTRO RUZ

23 ianuarie 2010

January 25, 2010 Posted by | Diplomacy, Ecology, Economy, Environment, Fidel Castro, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Latin America, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics, Religion, United States | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Celebrating 20 Years of Romanian modern diplomacy.

Celebrating 20 Years of Romanian modern diplomacy.

On 9 January 2010 the Institute of International Relations and Economic Cooperation (IRICE) celebrated 20 years since his creation after the Romanian Revolution of 1989. First created as an Institute of International Relations   ( January 1990) then enlarged with Political Science ( in 1996 by President Emil Constantinescu)  and from January 2010 transformed in the new Institute of International Relations and Economic Cooperation , the Institute is having already to celebrate 20 years of activity with 98 countries.

The ceremony of celebration took place on 9 January in a special atmosphere at Mc Monis Club in the presence of member of diplomatic corp , member of Romanian Government and Parliament and off course the staff of IRICE and their family.   The ceremony was also attended by President Emil Constantinescu, the founder of IRICE in his presidential term. 20 years said Prof. Anton Caragea (the current director of IRICE), in his message had demonstrated our commitment for values of democracy and free society and for a better world. Also on 10 of January IRICE was elected by United Nations Organization as a member of Global Compact Network of United Nations and as a consultancy member partner to United Nations. Institute of International Relations and Economic Cooperation (IRICE) becomes THE FIRST AND ONLY ROMANIAN ORGANIZATION to be accepted in United Nations Network.

This honor will only make us work harder for the benefit of international cooperation and for promoting United Nations goal`s in Romania and on international arena.

January 19, 2010 Posted by | Diplomacy, Eastern Europe, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics, Romanian Revolution | Comments Off on Celebrating 20 Years of Romanian modern diplomacy.

European Council on International Relations awards Leader of XXI Century prize.

PRESS RELEASE

European Council on International Relations awards Leader of XXI Century prize

European Council on International Relations will award and in 2010 the important prize LEADER OF XXI CENTURY destined to reward the political personality involved in democracy building, open society construction, support to direct democracy and support for peace and international cooperation. The title is only offered to active or former presidents, prime ministers or key political figures from their country that have a positive influence on international policy arena and a positive influence on internal policy issues (democratization, civil society building) The title will be awarded after two weeks of consultation by an international panel of foreign policy experts, european political figures that will evaluate candidature to this important honor. The candidature could only be filed by official organization as: universities, embassies, consulate, and ministry of foreign affairs or presidential administration. The filed could be sent to European Council on International Relations at general e-mail: office@eucir.com until 30 of January and the final decision will be announced publicly on 10 of February 2010. Leader of XXI Century will be as always an open competition destined to universally acclaim the personalities that shaped our life.  

This year European Council on International Relations will benefit also from the experience of Institute of International Relations and Economic Cooperation, institute universally acclaimed for international award organizing experience

January 17, 2010 Posted by | Diplomacy, Eastern Europe, Ecology, Economy, Environment, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics | , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

EIGHT PREDICTIONS FOR 2010 by Dr. Anton Caragea

EIGHT PREDICTIONS FOR  2010

It is in human nature deeply rooted the desire to see what is the future reserving for us. In the ancient times Sybille’s priestess in a cave near Rome interpreted the sacred Sibylline Book to see what the New Year will bring for Rome. Today the desire to know the future remain as strong as ever but the technique has certainly improved. Today geopolitics is here to help us guide our way in the next year. So what will bring to us 2010?  

The end of economic crisis?

Certainly something that everybody will like to see in 2010 is an end to the powerful economic crisis that is ripping havoc in international economy. Unfortunately 2010 is a decisive year in economy but with a double potential: to show the end of recession or to provoke another catastrophic fall. The economic dates are far away from a promising future. The US economy still has to face with the consequence of a real estate market that is suffocated by offers but also in lingering demand because of the strict policy applied by banks. Also financial sector proved his vulnerability to external pressure when the so called Dubai World bobble burst in November 2009 the New York Stock Exchange suffered a fall of 8 %. This vulnerability to foreign market will still be a major factor in influencing US economy recovery. Crushing stock markets in Asia or Middle East will sure happen in 2010 as the international banking system is slaw in offering collaterals and credit to pharaoh type projects that where starting before crisis and needs financing to be completed. These big projects are a sward with two directions, if they are not completed investor confidence will fall and as a result we will see depreciating values of stacks and bankruptcy if they are completed they will find a market already saturated and they will collapse.

A ghost is troubling the continent: Unemployment.

We all remember K. Marx beginning of Capital: a ghost is wondering the continent: the communism. Well now another ghost is showing here ugly face from New York to London: unemployment. The latest data from United States are crippling any hope of recovery, with 85.000 jobs lost only in December the economy of US is in severe shape and with more than 600.000 people relinquishing any hope for finding a new job the prospects seamed deem. In Europe the situation is even grey, German Federal Government admitted in November that the figures showing the German economy out of recession are exaggerated, Greece, Latvia, Lithuania and Estonia face national bankruptcy and Spain, Italy, Ireland are fallowing closely and with national bankruptcy looming over Romania, Hungary and Bulgaria economy is still clear that Europe economy is continuing his downfall rapidly.

China and India: how long the miracle can last?

This year the only good news from world economy come from India and China that relied on a huge internal market (more than 1 billon each) to continue to grow in a down fall year. But this maneuver could not be sustained for 2010 economist predicts. Two are the main reasons: the grow of internal market demand could only be sustained by increase in wages that will affect both China and India competitiveness on external market. The second reason is that the internal market is not producing hard currency (dollars or Euros) that both India and China need for their developing economy but they only acquired more of their one currency with no value on international market. China and India continuous grow could only be sustained by cutting their economy from international market and this will be another catastrophe for international economy. In conclusion 2010 will be decisive in shaping the way for a recovery or for another crisis.

Democrats lose control.

In United States 2010 is an electoral year in which the democrats and republican will fight for control of Legislative. In this fight democrats enter on the lame duck position, in economy the financial support offered generously by B. Obama did not produced neither the necessary recovery neither the economic climate improvement, on international policy US troops are still embattled in Iraq, in Afghanistan a long war of guerrilla will claim his life toll in 2010 and Obama just make the monumental mistake in involving US military in a new conflict in Yemen. With none of his campaign pledges honored and a dire economic situation B. Obama is having little to show for, a situation that republican will get the best of it.

Israel – a new military adventure.

In Middle East the clouds of a new war are rapidly getting strength. In Israel an embattled Prime Minister Benyamin Netanyahu is seeing his cabinet position weaker and weaker by days go done. Israel Foreign Minister, Avigdor Lieberman has found himself excluded for Mediterranean Union projects talks as a result of Turkey veto and Arab country refusal to talk with him for his extremist views (the most inflammatory remark being the possibility of an attack on Aswan Dam in Egypt to disrupt Egypt economy). Inside Israel the dispute surrounding construction in occupied West Bank and East Jerusalem is further weakening his cabinet. In this case as Ehud Olmert has done in 2008 attacking Gaza or Menahem Begin invading Lebanon in 1982 is clear that the cabinet will try to avoid collapse by launching a new attach in the region. The best target is Gaza already weakened by the 2008 war and by 3 years of total blockade. An operation in Gaza could dismantle Hamas and provide a strategic victory with little human life cost so probably this will be the next target. But also there are voice that suggest that an attack on Lebanon infrastructure will be more beneficial for Israel that economically bothered by Lebanon tourism and investment opportunity competition in the region. But is probably that Israel will restrain his goal at more achievable level and a strike on Gaza seems the most likely scenario for 2010.                 

Pakistan: between civilian rule and military intervention.

Pakistan situation is dire: economy fall by 20% percent, unemployment is huge (more then 18%) and banking system is showing sign of collapse. With the army engaged in frontier battles at border with Afghanistan and with a continuous line of interior attacks the last things Pakistan needs is a political crisis. But exactly this is what 2010 will bring.  The embattled president Ali Zardari was forced to relinquish nuclear arms control to his prime minister and also to face a corruption charges that could lead to his downfall. The only civilian personality that could take his place is former Prime Minister Nawaz Sharif. But we must not forget that Mr. Sharif was deposed in a bloodless coup d’état in 1996 by the military and replaced with General Perwez Musharaf. Bringing him back to power will just mean that the history will be re-write. In any case if there will not be a political solution to Pakistan economic and political crisis the military will step in and this time with the accord of Washington that is eager to see stability at the front door of Pakistan at any cost in order to defeat the insurgency in Afghanistan. A general that will promise Washington tranquility at the southern border of Afghanistan will be acclaimed just as Perwez Musharaf was in 2001 after September attacks.

Latin America.

2010 also witness another tension fleering up: in Honduras a coup d’état mounted by military in convergence with right wing politicians toppled the legitimate president: Manuel Zelaya, crush any civilian resistance and despite international condemnation consolidated there regime in illegal elections. This became now a study case in United States and the region where many want to see left wing politicians as Evo Morales, Hugo Chavez and Rafael Correa overthrown. The Honduras success receipt will be surely repeated in another Latin America country this year. The question is where?

In Bolivia where a so called independent state in the center of the country has elected a parliament and a government and tries to overthrown Evo Morales in a civilian and military coup ? Or in Venezuela where Hugo Chavez is now under Columbian army pressure, irregular militia that crossed the border from Columbia to attack Venezuelan objectives on daily bases and where United States just opened up military bases?

Finally Rafael Correa of Ecuador is also on the black list; Ecuadorian military trained and grown by United States is also shooing sign that could change lines. Where will be CIA next revolution in Latin America?   Newsweek citing informed sources from CIA announced that Venezuela is the prime candidate for a „freedom” operation in Caribbean.  

China`s decision.

2010 will also be a decisive year for China that will be presented in the Security Council with sanctions proposal for Iran and Sudan. Both countries are strong allies of China, suppliers with gas and oil for increasing Chinese demands and both countries have a tension relationship with United States. China will have to decide; to give a go ahead to future sanctions could spell clearing the road for war. Everybody remembers in Security Council the 2002 resolution against Iraq that threatened the Baghdad regime with serious consequences if they don’t comply. United States decided that serious consequences could mean war and launch the attack on Iraq. A similar resolution today imposed on Teheran will be just a final step to war. China seemed to be aware of this and will have to choose between open opposition to United States agenda or temporary acceptance of US demands. The present strategy of China of temporization could no longer work in 2010.

This are just of the few decision that international policy and market decision makers will be confronted in this decisive year between peace and war, crisis or recovery , coup d’état or liberty. The answer will be decided in the next 12 month. We will live with the consequence.

Professor Anton Caragea PhD, MA, FINS

January 12, 2010 Posted by | Diplomacy, Eastern Europe, Ecology, Economy, Environment, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Latin America, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics, Religion, Russia, United States | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

FIDEL CASTRO- THE WORLD HALF A CENTURY LATER

THE WORLD HALF A CENTURY LATER

On the 51st anniversary of the victory of the Revolution two days ago, the memories of that January 1st, 1959 came flooding back to me. None of us ever thought that half a century later, a time that has flown past very fast, we would be remembering it as if it were only yesterday.

On December 28, 1958, during the meeting at the Oriente sugar mill with the Commander in Chief of the enemy forces, whose elite units were besieged with no possibility of escaping, he admitted his defeat and appealed to our generosity to try finding an honorable way out for the rest of his forces. He was aware of our humane treatment of prisoners and injured enemies without exception. He accepted the agreement I proposed, even though I warned him that the ongoing operations would proceed uninterrupted. However, he traveled to the capital and, incited by US embassy, he promoted a coup d’état.

We were preparing for the combats of that day January 1st when in the early morning hours we learned that the tyrant had escaped. Right away orders were issued to the Rebel Army not to accept a ceasefire and carry on the fight at all fronts. At the same time, through Radio Rebelde the workers were called on to declare a Revolutionary general strike, which was immediately backed by the entire nation. The attempted coup was defeated and that same day, in the afternoon, our victorious troops entered Santiago de Cuba.

Meanwhile, Che and Camilo were instructed to quickly advance by road with their brave and experienced forces on vehicles toward La Cabaña and the Military Camp at Columbia. The adversary army, beat in every front, would not have the capacity to resist. By then, the people had revolted and seized the repression centers and police stations. In the evening of January 2, accompanied by a reduced escort, I met in a Bayamo stadium with over two thousand soldiers from the tank, artillery and mechanized infantry forces that we had been fighting against until the previous day. They still carried their weapons with them. We had won the respect of the adversary with our audacious but humanitarian methods of fighting the irregular war. This is how, after 25 months fighting a war we had resumed with a few rifles, in only four days approximately one hundred thousand air, sea and ground weapons and the entire power of the government fell in the hands of the Revolution. I’m relating in a few lines what happened in those days 51 years ago. It was then that the main battle started to preserve the independence of Cuba opposite the most powerful empire that ever was; a battle our people have waged with great dignity. Today, I am pleased to see those who defended our homeland –despite incredible obstacles, sacrifices and risks—that in these days are happily enjoying the glories of every New Year in the company of their children, their parents and their beloved.

However, these days are in no way similar to those of the past. We are living a new era that resembles no other in history. In the past, the peoples fought and still fight with honor for a better world with more justice but today they must also fight –with no other choice—for the survival of the human species. We don’t know anything if we ignore that. Cuba is undoubtedly one of the countries in the world with a highest political education. It started from the most shameful illiteracy, and what is even worse: our Yankee masters and the bourgeoisie associated to the foreign owners were in possession of the land, the sugar mills, the factories that produced consumer goods, the storage facilities, the shops, the utility companies, the telephones, the banks, the mines, the insurance services, the docks, the bars, the hotels, the offices, the housing, the movie theaters, the printing shops, the magazines, the newspapers, the radio, the emerging television and everything of value.Once the burning flames of our battles for liberation had faded, the Yankees took upon themselves the task of thinking for the people that had fought so hard to be the owner of their independence, their wealth and their destiny; nothing belonged to us then, not even the task of thinking politically. How many of us could read or write? How many could complete the sixth grade of grammar school? I remember this especially in a day like this because that was the country that supposedly belonged to the Cubans. I don’t mention other things because I’d have to include many more such as the best schools, the best hospitals, the best houses, the best doctors, the best lawyers. How many of us had access to them? Who, if not a few exceptions, had the natural and divine right to be managers or leaders? No millionaire or rich man, without exception, failed to be the leader of a Party, a Senator, a Representative or a senior official. That was the representative and pure democracy that prevailed in our homeland, except that the Yankees whimsically imposed ruthless and heartless petty tyrants when it was most convenient to their interests for better defending their properties from landless farmers and employed or unemployed workers. As practically no one even speaks of that, I venture to remember it. Our country is one of the 150 Third World countries, which will be the first albeit not the only ones destined to endure the incredible consequences if humanity does not develop quite rapidly a clear and certain conscience of the reality and the result of climate change provoked by man, that is, if such change is not timely prevented.

Our media have described the effects of climate change while the increasingly intensive hurricanes, the droughts and other natural calamities have equally contributed to the education of our people on the issue. Likewise, a peculiar event, the battle on climate change that took place in the Copenhagen Summit, has helped to build awareness about the imminent danger. This is not one distant risk awaiting the 22nd century, but one for the 21st; neither is it only for the second half of the latter but for the next decades when we would start suffering its terrible consequences. This is not a simple action against the empire and its henchmen that in this area, as in everything else, try to impose their stupid and selfish interests but rather a world public opinion battle that can’t be left to spontaneity or to the whim of most media. It’s a situation that is fortunately known to millions of honest and brave people in the world, a battle to be waged with the masses and within social organizations and scientific, cultural and humanitarian institutions and other international outfits, but very especially in the United Nations where the US administration, its NATO allies and the richest countries tried to deal a fraudulent and antidemocratic blow in Denmark against the rest of the emerging and poor nations of the Third World.

In Copenhagen, the Cuban delegation, which attended alongside others from ALBA and the Third World, was forced to fight strongly in the face of the amazing events originated by the speeches made by Yankee President Barack Obama and the group of richest states in the planet determined to do away with the binding agreements of Kyoto –where the thorny issue was discussed more than 12 years ago– and to place the burden of the sacrifices on the emerging and the underdeveloped countries which happen to be the poorest and, at the same time, the main providers of raw materials and non-renewable resources of the planet to the most developed and affluent. Obama showed up in Copenhagen the last day of the Conference which had begun on December 7. The worst of his behavior was that when he had already made the decision to send 30 thousand soldiers to the carnage in Afghanistan –a country with a strong tradition of independence that not even the British in their best and cruelest times could submit—he traveled to Oslo to receive no less than the Nobel Peace Prize. On December 10, he arrived in the Norwegian capital where he made an empty and demagogic speech full of justifications. On the 18th, the last day of the Summit, he appeared in Copenhagen where he had initially planned to spend only 8 hours. The Secretary of State and a selective group of her best strategists had come in the previous day.

The first thing that Obama did was to choose a group of guests who had the honor of accompanying him to address the Summit. With a permissive and flattering attitude, the Danish Prime Minister, who was chairing the Summit, granted the floor to the group of hardly more than 15 persons. The imperial leader deserved special honors. His speech was a combination of sweet words seasoned with theatrical gestures which have become boring for those who, like me, have decided to listen to him to try being objective in the assessment of his characteristics and political intentions. Obama imposed on his docile Danish host that only his guests could take the floor, although as soon as he made his speech he “disappeared” through a back door, as a leprechaun running away from an audience that had made him the honor of listening attentively.

After the authorized list of speakers had finished, a man who is every inch an Aymara native, Evo Morales, President of Bolivia, who had just been reelected with 65% of the votes, claimed his right to take the floor which was granted to him in light of the overwhelming applause of those present. In only nine minutes he exposed deep and honorable concepts in response to the words of the already absent president of the United States. Immediately afterwards Hugo Chavez stood up to ask for the floor on behalf of the Bolivarian Republic of Venezuela. The chairman of the session had no choice but to give the floor to him too; he then improvised one of the most brilliant speeches I’ve heard him make. After that, the sound of the gavel put an end to the unusual session. However, the extremely busy Obama and his entourage did not have a minute to lose. His group had worked out a Draft Declaration full of vague remarks that was a denial of the Kyoto Protocol. After he had precipitously left the plenary hall, he met with other groups of guests, not even 30 people, to negotiate privately and in small groups. He insisted and brought up millionaire figures of green bills without a gold backing and constantly devaluated, and he even threatened to leave the meeting if his demands were not accepted. The worst of all is that it was a meeting of the superrich countries to which some of the most important emerging nations were invited alongside two or three poor countries. The document was submitted to these as a ‘take it or leave it’ proposal.

Later, the Danish Prime Minister tried to present such a confusing, ambiguous and contradictory declaration –in whose discussion the United Nations took no part whatsoever—as the Summit Accord. The sessions had concluded and almost every head of State or Government and Foreign Minister had left for their respective countries when, at three in the morning, the distinguished Danish Prime Minister introduced it to the plenary where hundreds of long-suffering officials, who had not slept for three days, received the complicated document and only an hour to examine it and decide on its approval.

That’s when the meeting grew highly volatile. The delegates had not had time to read it. Several of them asked for the floor. The first one was the delegate of Tuvalu whose islands will be under water if the proposal contained in the document is approved; the delegates of Bolivia, Venezuela, Cuba and Nicaragua followed suit. The dialectic confrontation that took place at 3:00 AM of December 19 is worth of being recorded by history, if history is to last long after the climate change.

As a good part of what happened is known in Cuba or can be found in the Internet, I will only offer part of the two responses given by Cuban Foreign Minister Bruno Rodriguez since they are worthy of reading to known the final episodes of the Copenhagen soap opera, as well as the elements of the last chapter which have yet to be publish in our country.

“Mr. Chairman, [Prime Minister of Denmark]…the document that you repeatedly claimed that did not exist is showing up now. We have all seen drafts surreptitiously circulated and discussed in secret meetings, outside the rooms where the international community has been transparently negotiating through its representatives.”“I add my voice to that of the representatives of Tuvalu, Venezuela and Bolivia. Cuba considers the text of this apocryphal draft extremely insufficient and inadmissible.”“The document that you are unfortunately introducing contains no commitment whatsoever on the reduction of greenhouse-gas emissions.”“I am aware of the previous drafts, which again through questionable and clandestine procedures, were negotiated in small groups and which at least made reference to a 50% reduction by 2050.”“The document that you are introducing now leaves out precisely those already meager and insufficient key phrases contained in those drafts. This document does not guarantee, in any way, the adoption of minimal measures conducive to the prevention of an extremely grave catastrophe for the planet and for human beings.”“This shameful document that you bring to us is also insufficient and ambiguous with regards to the specific commitment of the developed countries to reduce emissions even when they are responsible for the global warming resulting from the historic and current level of their emissions, and it is only fit that they undertake meaningful reductions right away. This document fails to mention any commitment by the developed nations.”

“Your document, Mr. Chairman, is the death certificate of the Kyoto Protocol that my delegation refuses to accept.

“The Cuban delegation wishes to emphasize the preeminence of the principle of “common but differentiated responsibilities,” as the main concept in the future process of negotiations. Your document does not have a word on that.”“The Cuban delegation reiterates its protest against the grave breach of procedure that has surfaced in the antidemocratic way this conference has been conducted, particularly by resorting to arbitrary, exclusive and discriminatory formats of debate and negotiation.”“Mr. Chairman, I formally request that this statement be included in the final report on the works of this shameful and regrettable 15th Conference of the Parties.”

What was unthinkable is that after another long recess and when everybody thought that only the official procedures remained to conclude the Summit, the Primer Minister of the host country, incited by the Yankees, would make another attempt at having the document passed by consensus of the Summit when there were not even foreign ministers present in the plenary hall. The delegates of Venezuela, Bolivia, Nicaragua and Cuba who had remained alert and insomniac until the last minute thwarted the last maneuver in Copenhagen.Still, the problem was far from over. The powerful are not used to meet with resistance and do not admit it. On December 30, the Permanent Mission of Denmark to the United Nations, in New York, politely informed our Mission in that city that it had taken note of the Copenhagen Accord of December 18, 2009, and was forwarding an advanced copy of that decision. It literally read: “…the Government of Denmark in its capacity as COP15 Presidency invites Parties to the Convention to inform the UNFCCC Secretariat in a written form at their earliest convenience of their willingness to be associated with the Copenhagen Accord.”

This unexpected communication motivated the response of the Permanent Mission of Cuba to the United Nations, that “…categorically rejects the attempt to indirectly approve a text that was repudiated by several delegations not only for its insufficiency in light of the serious effects of climate change but also because it just responded to the interests of a limited group of nations.”

Likewise, the First Vice minister of the Ministry of Science, Technology and the Environment of the Republic of Cuba, Dr. Fernando Gonzalez Bermudez, forwarded a letter to Yvo de Boer, Executive Secretary of the UN Framework Convention on Climate Change, some of whose paragraphs I reproduce here: We have received with surprise and concern the Note circulated by the Danish Government to the Permanent Missions of the UN member states in New York –of which you are certainly aware– inviting the Parties to the UN Framework Convention on Climate Change to inform the Executive Secretariat in a written form and at their earliest convenience of their willingness to be associated with the so-called Copenhagen Accord.”

“We have seen with additional concern that the Danish Government is informing that the Executive Secretariat of the Convention will include in the report of the COP 15 held in Copenhagen a list of the Parties to the Convention that have expressed their willingness to be associated with this Accord.”“The Republic of Cuba considers this behavior a crude and reprehensible violation of the decision made in Copenhagen where, in view of the obvious lack of consensus, the Parties to the Convention simply took note of the existence of such document.”“Nothing agreed at the COP15 entitles the Government of Denmark to adopt this course of action, and the Executive Secretariat does not have a mandate to include in the final report a list of Parties to the Convention.”

“I must say that the Government of the Republic of Cuba strongly rejects this new attempt at indirectly legitimizing a spurious document and reaffirms that this behavior sets a dangerous precedent for the Convention’s works and impairs the good-faith spirit with which the delegations should carry on the negotiating process next year,” concluded the Cuban First Vice minister of Science, Technology and the Environment.

Many in the world, especially the social movements and the best informed people of the humanitarian, cultural and scientific institutions are aware that the document promoted by the United States is a step backward from the positions reached by those who are making efforts to prevent a colossal catastrophe to our species. There is no point in repeating here facts and figures that prove it mathematically. The data can be found in the Internet; they are within reach of a growing number of people interested in the subject. The theory used to defend adherence to the document is weak and implies a step backward. The deceitful idea is invoked that the wealthy nations would contribute the measly figure of 30 billion dollars in three years to poor countries to pay for the costs of facing climate change. This figure could then be raised to 100 billion annually by the year 2020, something that in this extremely serious issue is tantamount to waiting until Hell freezes over. The experts know that these figures are ridiculous and unacceptable given the magnitude of the investments required. The source of such figures is vague and confusing; therefore, no one is committed to this.

What’s the value of one dollar? What’s the meaning of 30 billion dollars? We all know that since Bretton Woods, in 1944, until Nixon’s executive order in 1971, –aimed at throwing on the world economy the cost of the genocidal Vietnam war– the value of one dollar, measured in gold, has decreased and is today about 32 times lower than it was then. That is, 30 billions mean less than 1 billion, and 100 billion divided by 32 equals 3.1 billions, which at the moment would not be enough to build a middle size oil refinery.

If the industrialized nations ever honored their promise to give the developing countries 0.7% of their GDP –something they never did but for few exceptions—the figure would exceed 250 billion dollars each year.

The US administration has spent 800 billions to bail out the banks, how much would it be willing to spend to save the 9 billion people who will live on the planet by 2050, if there are no severe droughts or floods associated to a rising sea resulting from the meltdown of glaciers and of large masses of frozen water in Greenland and the Antarctic? Let’s not be deceived. What the United States intended with its maneuvers in Copenhagen was to divide the Third World, that is, to separate over 150 countries from China, India, Brazil, South Africa and others with whom we should close ranks to defend in Bonn’s, in Mexico’s or at any other international conference, alongside the social, scientific and humanitarian organizations, real Accords that can benefit every country and protect humanity from a catastrophe conducive to the extinction of our species.

The world is in possession of an ever greater amount of information but the politicians’ time to think is ever smaller.The wealthy nations and their leaders, including the US Congress, seem to be debating who will be the last to disappear.When the 28 parties proposed by Obama to celebrate this Christmas are over, if that of the Epiphany was included perhaps Melchior, Gaspar and Balthasar could advise him what to do.

I apologize for the lengthy article but I did not want to split this Reflection in two. I beg for the indulgence of the patient readers.

Fidel Castro Ruz

January 3, 2010

January 8, 2010 Posted by | African affairs, Diplomacy, Eastern Europe, Ecology, Economy, Environment, Fidel Castro, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Latin America, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics, United States | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

FIDEL CASTRO-LUMEA DUPĂ JUMĂTATE DE SECOL

REFLECŢIILE COMANDANTULUI FIDEL:

 

LUMEA DUPĂ JUMĂTATE DE SECOL

    Împlinindu-se acum două zile 51 de ani de la Triumful Revoluţiei, mi-au venit în minte amintirile din acel 1 Ianuarie 1959. Nimănui nu i-a trecut prin minte ideea rătăcitoare că a trecut jumătate de secol, în zbor, şi ne amintim ca şi cum a fost ieri.    În timpul reuniunii din provincia Oriente, la 28 decembrie 1958, cu Comandantul şef al forţelor inamice, ale căror  unităţi de elită erau asediate şi fără nici o scăpare, acesta şi-a recunoscut  înfrângerea şi a făcut apel la generozitatea noastră pentru a  găsi o ieşire onorabilă pentru restul forţelor.  Ştia  comportamentul nostru uman faţă de prizonieri şi răniţi fără nici o excepţie.  A acceptat  convenţia pe care i-am propus-o, deşi l-am avertizat că operaţiunile în curs vor continua. Dar a plecat  în capitală şi instigat de ambasada Statelor Unite a pregătit o lovitură de stat.

 Ne pregăteam pentru luptă în acel 1 Ianuarie, când în zori ne-a ajuns vestea fugii tiranului.  S-au dat ordine Armatei Insurecţionale  să nu admită încetarea focului şi să continue luptele pe toate fronturile.  Prin Radio Rebelde au fost chemaţi  muncitorii la o Grevă Generală Revoluţionară,  urmaţi imediat de toată ţara.  Încercarea de puci a fost demontată şi în oree după amiezii din aceeaşi zi trupele noastre victorioase au intrat în Santiago de Cuba.    Che şi Camilo au primit instrucţiuni să avanseze rapid pe şosea, în vehicole motorizate cu forţele lor iuţi, spre La Cabana şi Tabăra Militară de la Columbia. Armata adversară, lovită pe toate fronturile, nu avea capacitatea să reziste. Chiar poporul răsculat a ocupat centrele de represiune şi posturile de poliţie.  Pe 2 ianuarie, în orele serii, însoţit de o mică escortă, m-a întâlnit pe un stadion din Bayamo cu peste două mii de soldaţi de pe tancuri, din artilerie şi infanteria motorizată, contra cărora luptasem până în ziua precedentă.  Purtau încă armamentul.  Ne-am câştigat respectul adversarului cu metodele noastre îndrăzneţe dar umanitare de război neregulat.  În acest fel, în numai patru zile – după 25 de luni de război pe care-l începusem cu câteva puşti -,  circa o sută de mii de arme de aer, sol şi mare şi toată puterea statului au fost în mâna Revoluţiei.  În numai câteva rânduri relatez ceea ce s-a întâmplat în acele zile de acum 51 de ani.   A început atunci principala bătălie: să păstrăm independenţa Cubei în faţa imperiului celui mai puternic care a existat, şi pe care poporul nostru a câştigat-o cu atât de multă demnitate. Îmi face plăcere  azi să observ că aceia care  trecând peste obstacole incredibile,  sacrificii şi riscuri, au ştiut să-şi apere Patria, şi în aceste zile, împreună cu copiii lor,  cu părinţii şi cu fiinţele cele mai dragi,  împărtăşesc bucuria şi gloriile fiecărui an nou.

   Totuşi nu seamănă deloc zilele de azi  cu cele de ieri. Trăim o epocă nouă care nu are nimic asemănător cu nici o altă epocă din istorie. Înainte popoarele luptau şi luptă încă cu onoare pentru o lume mai bună şi mai dreaptă, dar azi mai trebuie să lupte, şi fără alternativă posibilă, pentru chiar supravieţuirea speciei. Nu ştim absolut nimic dacă ignorăm acest lucru. Cuba este, fără îndoială, una dintre ţările cel mai instruite politic de pe planetă;  a plecat de la cel mai ruşinos analfabetism, şi ceea ce este mai rău: stăpânii noştri ianchei şi burghezia asociată cu stăpânii străini erau proprietarii pământului, a fabricilor de zahăr, a  fabricilor de bunuri de consum, a depozitelor, a magazinelor, a electricităţii, a telefoanelor, a băncilor, a minelor,  a asigurărilor, a docurilor, a barurilor, hotelurilor, birourilor, a caselor de locuit, a cinematografelor, a tipografiilor, a revistelor, ziarelor, radioului,  a televiziunii incipiente şi a orice avea o valoare importantă.

    Iancheii, odată stinse flăcările  luptelor noastre pentru libertate,  şi-au arogat sarcina de a gândi pentru un popor care a luptat atât de mult ca să fie stăpân pe independenţa lui, pe bogăţiile lui şi pe destinul propriu.  Absolut nimic, nici măcar  sarcina de a gândi politic nu ne aparţinea.  Câţi dintre noi ştiam să citim şi să scriem? Câţi ajungeau măcar în clasa a şasea? Îmi amintesc de aceste lucruri în special  într-o zi ca cea de azi, petnru că aceasta era ţara care se presupunea că aparţine cubanezilor.  Nu mai menţionez alte lucruri, petnru că  ar trebui să mai adaug multe, între ele cele mai bune şcoli, cele mai bune spitale, cele mai bune case, cei mai buni medici, cei mai buni avocaţi. Câţi eram cei care aveam dreptul la ele? Cine poseda, cu  câteva excepţii, dreptul natural şi divin de a fi administratori şi şefi?     Nici un milionar sau subiect bogat, fără excepţie,  nu putea să nu fie şef de partid, senator, Deputat sau funcţionar important. Aceasta era democraţia reprezentativă şi pură care pătrundea în Patria noastră, cu excepţia faptului că iancheii au impus după pofta lor mici tirani nemiloşi şi cruzi,  atunci când convenea mai mult intereselor de a-şi apăra  mai bine proprietăţile în faţa ţăranilor fără pământ  sau lucrătorilor cu sau fără slujbă. Cum nimeni nu mai vorbeşte deja de acest lucru, mă aventurez s-l amitnesc. Ţara noastră face parte din cele peste 150 care constituie Lumea a Treia, care vor fi primele, deşi nu singurele, destinate să sufere incredibilele  consecinţe dacă omenirea nu va conştientiza clar, sigur şi destul de rapid  ceea ce ne imaginăm despre realitatea şi consecinţele schimbării climatice provocate de om, dacă nu se reuşeşte stoparea  ei la timp.

    Mijloacele noastre de comunicare în masă au dedicat spaţii să descrie efectele schimbărilor climatice. Urganele cu   violenţă crescândă, secetele şi alte calamităţi naturale, au contribuit de asemenea la educarea poporului nostru în acest sens. Un fapt singular, bătălia  în jurul problemei climatice care a avut loc la Conferinţa de la Copenhaga, a contribuit la cunoaşterea pericolului iminent. Nu este vorba de un  pericol îndepărtat pentru secolul XXII, ci pentru secolul XXI, şi nici nu este pentru a doua jumătate a acestui secol, ci  pentru deceniile următoare, când deja am început  să suferim consecinţele dureroase.

    Nici nu este vorba de o simplă acţiune contra imperiului şi a aliaţilor lui,  care în această problemă, ca în toate, încearcă să-şi impună  interesele stupide şi egoiste, ci de o bătălie de opinie mondială care nu poate fi lăsată la voia întâmplării sau a capriciilor  majorităţii mijloacelor lui de comunicare. Este o situaţie care din fericire  este cunoscută de milioane de oameni cinstiţi şi curajoşi din lume, o bătălie care se duce cu masele şi în sânul organizaţiilor sociale şi a insstituţiilor ştiinţifice, culturale, umanitare, şi altele  cu caracter internaţional,  în mod special în sânul Naţiunilor Unite, unde Guvernul Statelor Unite, aliaţii din NATO şi ţările cele mai bogate au încercat, în Danemarca, să dea o lovitură frauduloasă şi antidemocratică contra restului ţărilor emergente şi sărace din Lumea a Treia.   La Copenhaga, delegaţia cubaneză, care a asistat împreună cu celelalte din ALBA şi din Lumea a Treia, s-a văzut obligată la o luptă în profunzime  în faţa incredibilelor evenimente care au apărut cu discursul preşedintelui iancheu, Barack Obama, şi a grupului statelor bogate de pe planetă, decişi să demonteze angajamentele  de la Kyoto – unde, acum peste 12 ani s-a discutat această problemă arzătoare – şi să facă să cadă povara sacrificiilor pe ţările emergente şi subdezvoltate, care sunt cele mai sărace şi în acelaşi timp principalele furnizoare de materii prime şi resurse ne renovabile de pe planetă pentru cele mai dezvoltate şi opulente.

    La Copenhaga, Obama s-a prezentat în ultima zi a Conferinţei, începută la 7 decembrie. Cel mai rău din conduita lui a fost când deja decisese să trimită 30 000 de soldaţi la măcelul din Afganistan – o ţară cu o puternică tradiţie  de independenţă, pe care nici măcar englezii în cele mai bune şi mai pline de cruzime timpuri n-au putut s-o supună – a fost la Oslo pentru a primi nici mai mult nici mai puţin decât Premiul Nobel pentru Pace.  În capitala norvegiană a ajuns la 10 decembrie,  a rostit un discurs găunos, demagogic şi justificativ. Pe 18, când era data ultimei sesiuni a Conferinţei, a apărut la Copenhaga, unde  iniţial se gândea că va sta numai 8 ore. În ziua anterioară sosise Secretarul de Stat şi un grup select  format din cei mai buni strategi.

    Primul lucru pe care l-a făcut Obama a fost să selecteze un grup de invitaţi care au  primit onoarea de a-l însoţi ascultându-i un discurs la Conferinţă. Primul ministru danez, care prezida Conferinţa, complezent şi linguşitor, i-a crdat  cuvântul  grupului care abia dacă trecea de 15 persoane. Şeful imperial merita onoruri speciale.  Discursul său a fost un amestec de  dulcegării însoţite de gesturi teatrale,  care deja  plictisesc pe cei care, ca mine, şi-au propus  să-l asculte petnru a încerca să fie obiectivi în aprecierile trăsăturilor sale şi a intenţiilor politice. Obama i-a impus  docilului său amfitrion danez ca numai invitaţii lui să poată lua cuvântul, deşi el, de îndată ce şi l-a rostit, a „şters-o” pe o uşă dosnică, ca un escroc care scapă de un auditoriu care-i făcuse cinstea de a-l asculta cu interes.

    Odată încheiată lista autorizată de oratori, un indigen aymara pur sânge, Evo Morales, preşedintele Boliviei,  care tocmai a fost reales cu 65% din voturi, a cerut insistent dreptul  să vorbească, lucru care i-a fost acordat în aplauzele copleşitoare ale celor prezenţi.  În numai nouă minute a exprimat  concepte profunde şi demne care răspundeau la cuvintele absentului Preşedinte al Statelor Unite.  Apoi s-a ridicat Hugo Chavez ca să ceară cuvântul în numele Republicii Bolivariene Venezuela; cel care prezida şedinţa n-a avut încotro şi i-a dat cuvţntul, timp  folosit pentru a improviza unul din cele mai strlucite discursuri pe care le-am auzit vreodată.  În concluzie, o lovitură de ciocan a pus capăt insolitei şedinţe.    Pre-ocupatul Obama şi suita lui nu aveau totuşi nici un minut de pierdut. Grupul său  elaborase un Proiect de Declaraţie, plin de  chestiuni vagi, care nu era altceva decât negarea Protocolului de la Kyoto.  După ce a plecat precipitat de la şedinţă, s-a întâlnit cu alte grupuri de invitaţi care nu au fost nici 30, a negociat în privat şi în grup; a insistat,  a menţionat cifre de  multe milioane de bilete verzi fără acoperire în aur,  care se devalorează constant şi a ameninţat că pleacă de la reuniune acă nu îi sunt îndeplinite  cererile. Cel mai rău a fost că era vorba de o reuniune de ţări super-bogate la care au invitat câteva  din cele mai improtante ţări emergente şi  două sau trei sărace, cărora le-a supus documentul ca la piaţă: Îl iei sau îl laşi!

    Asemenea declaraţie confuză, ambiguă şi contradictorie –  la a cărei  discutare n-a participat nici Organizaţia Naţiunilor Unite -, Primul ministru danez a încercat s-o prezinte ca un Acord al Conferinţei.  Aceasta deja se încheiase, aproape toţi şefii de state, de guverne şi miniştri de externe plecaseră spre ţările lor, şi la ora trei noaptea, distinsul Prim ministru danez a prezentat-o plenului, unde sute de funcţionari chinuiţi care de trei zile nu dormeau, au primit jenantul document dându-li-se numai o oră ca să-l analizeze şi să decidă aprobarea lui.    Atunci a luat foc reuniunea. Delegaţii nu avuseseră nici măcar timp să-l citească. Câţiva au cerut cuvântul. Primul a fost cel din Tuvalu, ale cărui insule vor  fi sub apă dacă se aproba ceea ce se propunea  acolo; au urmat cei din Bolivia,  Venezuela, Cuba şi Nicaragua. Confruntarea dialectică de la ora 3 noaptea din ziua de 19 decembrie este demnă să rămână n istorie, dacă istoria va mai exista după schimbarea climatică.

    Cum o mare parte din cele petrecute  este cunoscută în Cuba, sau există pe paginile web de pe Internet, mă voi limita numai să expun în parte cele două replici ale ministrului de externe cubanez, Bruno Rodriguez, demne să fie consemnate pentru a cunoaşte episoadele finale ale telenovelei de la Copenhaga, şi elementele ultimului capitol care încă nu au fost publicate la noi.

   „Domnule Preşedinte (Primul ministru al Danemarcei)…Documentul despre care dv. aţi afirmat de câteva ori că nu există, apare acum. Toţi am văzut versiuni care circulă pe furiş şi care se discută în mici conciliabule secrete, în afara sălilor în care comunitatea internaţională, prin reprezentanţii ei, negociază în mod transparent.”    „Îmi  unesc glasul cu cel al reprezentanţilor  din Tuvalu, Venezuela şi Bolivia. Cuba consideră extrem de insuficient şi inadmisibil  textul acestui proiect apocrif…”    „Documentul pe care dv., din păcate, ni-l prezentaţi nu conţine  nici un angajament de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Cunosc versiunile anterioare care şi ele, prin procedee îndoielnice şi clandestine,  au fost negociate  în cercuri închise care vorbeau, cel puţin, de o reducere de 50% pentru anul 2050…”    „Documentul pe care dv.  îl prezentaţi acum, omite tocmai frazele-cheie, şi aşa slabe şi insuficiente din acea versiune. Acest document nu garantează, în nici un fel, adoptarea de măsuri minime care să permită evitarea unei extrem de grave catastrofe pentru planetă şi specia umană.”    „Acest document ruşinos pe care dv. l-aţi adus omite şi este ambiguu  în ceea ce priveşte angajamentul  specific  de reducere a emisiilor din partea ţărilor dezvoltate, responsabile de încălzirea globală la un nivel istoric şi nivelul actual al emisiilor,  şi cărora le revine  responsabilitatea de a reduce substanţial şi imediat. Această hârtie nu conţine nici un singur cuvânt de angajament din partea ţărilor dezvoltate.”

   „Hârtia dv., domnule Preşedinte, este actul de deces al Protocolului de la Kyoto, lucru pe care delegaţia mea nu-l acceptă.”

    „Delegaţia cubaneză vrea să se pună accentul pe preeminenţa principiului de „responsabilităţi comune, dar diferenţiate”, ca un concept central al viitorului proces de negocieri. Hârtia dv. nu suflă un cuvânt despre aceasta.”  „Delegaţia cubaneză îşi reiterează protestul faţă de gravele  încălcări ale  procedurilor  care s-au produs  în conducerea antidemocratică a procesului acestei conferinţe, în special, prin folosirea  de formate de dezbateri şi de negocieri arbitrare, exclusiviste şi discriminatorii..”    „Domnule Preşedinte, vă solicit formal ca această declaraţie să fie inclusă în raportul final  al lucrărilor acestei lamentabile şi ruşinoase  a 15-a Conferinţă a Părţilor.”

    Ceea ce nimeni nu-şi putea imagina este că, după o altă îndelungată retrocedare şi când  toţi se gândeau cî mai lipsesc numai demersurile formale pentru a  încheia Conferinţa, Primul ministru  al ţării gazdă, instigat de ianchei, a mai făcut o încercare de a face să treacă documentul  ca un consens al Conferinţei, când nu mai rămăseseră nici măcar miniştrii de externe în plenară. Delegaţii Venezuelei, Boliviei, Nicaraguăi şi Cubei, care au rămas  de veghe fără somn până în ultimul minut,  au făcut să eşueze manevra de la Copenhaga.Totuşi, problema nu s-a terminat. Cei puternici nu sunt obişnuiţi şi nici nu admit rezistenţa.  La 30 decembrie, Misiunea Permanentă a Danemarcei la Naţiunile Unite, la New York, a informat  politicos Misiunea noastră în acest oraş că luase notă de Acordul de la Copenhaga din 18 decembrie 2009, şi anexa o copie a acestei decizii. Afirma textual: „…Guvernul Danemarcei, în calitatea sa de Preşedinte  al COP15, invită Părţile la Convenţie să informeze în scris la Secretariatul UNFCCC, cât mai curând posibil,  voinţa de a se asocia la Acordul de la Copenhaga.”    Această comunciare surprinzătoare a motivat  răspunsul Misiunii Permanente a Cubei la Naţiunile Unite,  prin care „…respinge intenţia de a face să aprobe, pe cale indirectă, un text care a făcut obiectul de respingere  din partea a câtorva delegaţii, nu numai din cauza deficienţei  faţă de gravele efecte ale schimbării climatice, ci şi pentru că răspunde exclusiv intereselor unui grup redus de state.”

    La rândul său, a fost motivul pentru care  viceministrul Ştiinţei, Tehnologiei şi Mediului din Republica Cuba, doctor Fernando Gonzalez Bermudez, i-a scris o scrisoare dlui Yvo de Boer, Secretarul Executiv al Convenţiei – cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbarea Climatică, din care transcriu câteva paragrafe:    „Am primit cu surprindere şi îngrijorare Nota pe care Guvernul Danemarcei a circulat-o Misiunilor Permanente ale statelor membre ale Naţiunilor Unite la New York, pe care desigur o cunoaşteţi şi prin care  sunt invitate statele-părţi la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite pentru Schibmarea Climatică să informeze Secretariatul Executiv, în scris,  şi cât mai curând, dorinţa de a se asocia la aşa numitul Acord de la Copenhaga.”

    „Am observat, cu mai mare îngrijorare, că Guvernul Danemarcei comunică că Secretariatul Executiv al Convenţiei va include, în raportul Conferinţei Părţilor efectuată la Copenhaga, o listă a Statelor-părţi care şi-au manifestat voinţa de a se asocia la menţionatul Acord.”    „După judecata Republicii Cuba, acest mod de a acţiona constituie o încălcare grosolană şi reprobabilă a celor decise la Copenhaga, unde Statele – Părţi, în faţa evidentei lipse de consens, s-au limitat să ia notă de existenţa documentului respectiv.”    „Nimic din cele  convenite la a 15COP nu autorizează Guvernul Danemarcei să ia  această măsură şi, cu atât mai puţin, Secretariatul Executiv să includă în raportul final o listă de State-Părţi, pentru care nu are mandat.”

    „Trebuie să vă semnalez că Guvernul Republicii Cuba respinge în modul cel mai ferm această nouă tentativă de a legitima pe cale indirectă un document fals şi  să vă reiterez  că acest mod de  a acţiona compromite rezultatul  viitoarelor negocieri, crează un precedent periculos pentru lucrările Convenţiei şi lezează în  special spiritul de bună-credinţă cu care delegaţiile car trebui să continue procesul de negocieri anul viitor”,  încheie vice-ministrul  Ştiinţei, Tehnologiei şi Mediului din Cuba.   Mulţi cunosc, în special mişcările sociale şi  persoanele  mai bine informate din instituţiile umanitare, culturale şi ştiinţifice, că documentul promovat de Statele Unite constituie  un pas înapoi de la poziţiile  la care se ajunsese de cei care  fac eforturi să evite o catastrofă colosală pentru specia noastră. Ar fi de prisos să repet aici cifre şi  lucruri care o demonstrează matematic.  Datele se află  pe paginile web de Internet şi sunt la îndemâna unui număr crescând de persoane care se interesează de această temă.

   Teoria cu care  este apărată adeziunea la document este inconsistentă şi constituie  o retrocedare. Se invocă ideea  înşelătoare că ţările bogate vor  contribui cu suma mizerabilă de 30 de miliarde de dolari în trei ani pentru a acoperi cheltuielile ţărilor sărace la combaterea schimbării climatice, cifră care ar putea să se ridice la 100 de miliarde pe an în 2020, ceea ce echivalează, în această extrem de gravă problemă cu a aştepta până la calendele greceşti. Specialiştii  ştiu că aceste cifre sunt ridicole şi inacceptabile  faţă de volumul de investiţii necesar.  Provenienţa acestor sume este vagă şi confuză, astfel încât nu angajează pe nimeni.

    Care este valoarea unui dolar? Ce înseamnă 30 de miliarde? Toţi ştim că de la Bretton Woods, în 1944, până la ordinul prezidenţial al lui Nixon din 1971 – dat pentru a arunca pe economia mondială povara cheltuielilor cu războiul genocid din Vietnam -, valoarea dolarului, măsurată în aur, a fost redusă până azi de circa 32 de ori; 30 de miliarde  înseamnă mai puţin de un miliard, iar 100 000 împărţit la 32 echivalează cu  3 125, care nu ajunge acum nici pentru a construi o rafinărie  de capacitate medie.   Dacă ţările industrializate îşi îndeplinesc promisiunea de a contribui la cele în curs de dezvoltare cu 0,7% din PIB – lucru pe care cu excepţii numărate pe degete n-au făcut niciodată -, cifra ar depăşi 250 de miliarde în fiecare an.    Pentru a salca băncile, guvernul Statelor Unite a cheltuit 800 de miliarde. Cât ar fi dispus să cheltuie pentru a salva cele 9 miliarde de persoane care vor locui planeta în 2050, dacă nu cumva înainte nu se vor produce  secete îndelungate şi inundaţii provocate de  mări din cauza dezgheţului  calotelor şi a maselor de gheţuri din Groenlanda şi Antarctida?    Să nu ne lăsăm înşelaţi.  Ceea ce Statele Unite au vrut cu manevra de la Copenhaga  a fost să dezbine Lumea a Treia,  să îndepărteze peste 150 de ţări subdezvoltate de China, India, Brazilia, Africa de Sud şi altele cu care trebuie să luptăm uniţi pentru a apăra, la Bonn, în Mexic sau în orice altă conferinţă internaţională, împreună cu organizaţiile sociale, ştiinţifice şi umanitare, adevăratele Acorduri de care să beneficieze toate ţările şi să protejeze omenirea de o catastrofă care poate duce la  extincţia speciei noastre.

    Lumea  are tot mai multe informaţii, dar  politicienii au tot mai puţin timp pentru a gândi.

    Ţările bogate şi liderii lor, inclusiv Congresul Statelor Unite,  par să discute  care va fi ultimul care va dispărea.

    Când Obama va încheia cele 28 de serbări cu care şi-a propus  să celebreze acest Crăciun, dacă  printre ele este  inclusă şi cea a Regilor Magi, poate Gaspar, Melchior şi Baltazar îl vor sfătui ce are de făcut.

   Rog să fiu iertat pentru lungimea textului. N-am vrut să împart în două această Reflecţie. Le cer iertare răbdătorilor cititori.

FIDEL CASTRO RUZ –3 ianuarie 2010

Ora 3:16 pm  

January 8, 2010 Posted by | Diplomacy, Ecology, Economy, Environment, Fidel Castro, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Latin America, Leaders, Mass media, News, Politics, Religion | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

EMIL CONSTANTINESCU- Păcatul originar, sacrificiul fondator-Revoluţia decembrie ‘89

O CARTE FUNDAMENTALA PENTRU ROMANIA

EMIL CONSTANTINESCU- Păcatul originar, sacrificiul fondator-Revoluţia decembrie ‘89

Revoluţia din decembrie ’89: Păcatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de şapte volume dedicate ultimelor două decenii din istoria României. Titlurile provizorii ale celorlalte volume sunt: Mineriadele: Faţa violentă a postcomunismului 1990 – 1999; Democraţia: De la naştere la majorat 1990 – 2007; Ţara ca o pradă: Calea românească spre capitalism 1990 – 2007; Preţul schimbării: Administraţia Constantinescu 1996 – 2000; De la ţara-problemă la model regional: Politica externă 1996 – 2000; Adevărul despre minciună: Manipularea opiniei publice 1989 – 2009.

 Sunt necesare aceste cărţi astăzi într-o Românie membră a Uniunii Europene şi a NATO, care a înregistrat zece ani de creştere economică şi se confruntă astăzi cu efectele crizei financiare mondiale? Nu e momentul să întoarcem paginile însângerate ale Revoluţiei din decembrie ’89 şi pe cele controversate ale tranziţiei post-comuniste pentru a ne ocupa de un prezent şi mai ales de un viitor care se anunţă neliniştitor? Sunt de acord şi chiar mă preocupă conturarea unei viziuni, a unei strategii pe termen lung pentru progresul României, dar cred că înainte de a întoarce paginile istoriei recente trebuie să le citim cu atenţie. Pentru că vremurile grele cer o solidaritate socială şi naţională care nu poate fi clădită pe minciună. Realitatea existenţei instituţiilor democratice nu poate ascunde lipsa de încredere în cei care le reprezintă. Performanţele economice nu pot ascunde corupţia. Stabilitatea politică nu poate ascunde lipsa unor ideologii bazate pe idealuri politice care separă partidele de grupurile de interese. Stabilitatea socială nu poate ascunde lipsa de demnitate a celor care acceptă să fie cumpăraţi sau mituiţi la un preţ derizoriu. Şi nici realitatea unei profunde crize morale generate de confuzia valorilor şi de o lipsă a respectului de sine. Toate acestea îşi au originea, după părerea mea, în lipsa de curaj întru asumarea unui trecut pe care nu-l putem schimba, dar pe care, dacă îl înţelegem, îl putem folosi pentru a-i evita erorile şi a construi un viitor mai bun.

Mi-am asumat scrierea acestor cărţi din mai multe motive. Pentru că, printr-un joc al destinului, am avut acces direct la documente esenţiale. Pentru că am avut ocazia să fiu în contact direct cu mari actori ai jocului politic european şi mondial. Pentru că, prin acelaşi joc al destinului, m-am aflat în miezul unor evenimente care au hotărât cursul istoriei ultimelor două decenii. Dar mai ales pentru că pot să spun fără ezitare lucrurile pe care le-am trăit şi pe care le-am aflat, să public informaţii corecte şi documente despre persoane în viaţă care ocupă poziţii cheie în politica, în administraţia şi în economia României. Pot face acest lucru pentru că nu pot fi şantajat cu nimic din trecutul meu. Şi nu pot fi cumpărat cu nici un fel de avantaje pentru prezent sau viitor. O pot face înfruntând pe cei care dirijează opinia publică, pentru că nu mă preocupă nici voturile, nici ratingurile la televiziune care dau notorietate şi apoi, prin confuzie, aduc popularitate şi încredere.

„Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi“, ne-a învăţat Mântuitorul. Experienţa regimului totalitar ne-a dovedit că trebuie să fii cu adevărat liber în sinea ta, ca să poţi spune adevărul deschis, tuturor, ceea ce rămâne valabil şi acum când trăim în democraţie şi libertate constituţională.

Până unde trebuie spus adevărul? Până la capăt. Pentru că, aşa cum a scris cunoscutul dizident sovietic, Vassili Grossman, în cartea sa Viaţă şi destin: „Adevărul este unul singur. Nu există două adevăruri. E greu să trăieşti fără adevăr sau cu frânturi, cu o fărâmă de adevăr, cu un adevăr ciuntit, amputat. Numai o parte a adevărului nu reprezintă adevărul.“

De ce scriu abia acum despre aceste adevăruri? Pentru că acum a venit timpul. În 1989 – 1996 m-am aflat în stradă pentru a protesta împotriva comunismului şi a neocomunismului travestit în democraţie. Mi-am consacrat timpul, împreună cu cercurile intelectuale democractice, construirii unui program politic şi moral radical pentru România, ca o alternativă necesară la o reformă de tip gorbaciovist sau la un stat oligarhic, pseudo-democratic şi pseudo-capitalist. A fost o perioadă dură, care nu a lăsat timp reflecţiei, ci doar acţiunii.

În cei patru ani ai mandatului meu de preşedinte al României (1996-2000), m-am străduit să fiu un garant al respectării legilor, al separaţiei puterilor în stat şi al bunei funcţionări a instituţiilor publice şi m-am considerat îndatorat să iau numai acele decizii care corespundeau interesului naţional. Sub presiunea unor evenimente dramatice nu am găsit atunci răgazul de a cerceta în profunzime cauzele unor situaţii mai vechi sau recente, care puneau în pericol pacea, suveranitatea, stabilitatea politică, socială şi economică a ţării pentru că am fost obligat să mă concentrez pe găsirea unor soluţii care nu puteau întârzia. Am stăruit să creez condiţiile pentru ca jurişti, istorici, politologi, sociologi, jurnalişti să poată cerceta aceste cauze folosind cadrul democratic instaurat în cei patru ani în care am condus România. Cei mai mulţi s-au eschivat. Unii, mai puţini, au făcut-o cu demnitate profesională şi morală.

După terminarea mandatului, m-am străduit – e drept fără prea mare succes – să mă opun, în zona civică şi politică, manipulărilor intelectuale care au deformat realitatea ultimelor două decenii în funcţie de interesele unor grupuri şi persoane provenite din fosta Securitate, din nomenclatura PCR şi ale acoliţilor lor. S-a dovedit că am avut dreptate când am susţinut că nu am fost învins de Securitatea „din serviciile de informaţii sau din instituţiile statului“, ci – aşa cum arată textul declaraţiei mele din 1999 – de cei din afara administraţiei care, acaparând mijloace de comunicare şi folosind libertăţile democratice, au putut distorsiona faptele, înlocuind cu neruşinare adevărul prin minciună. Blocat ani la rând în afara zonei comunicării publice, am ales calea editării acestor cărţi, cu speranţa că ele îşi vor găsi cititorii de bună credinţă.

Astăzi, liber de exigenţele unei poziţii oficiale, sunt dator să spun oamenilor, care îşi doresc adevărul, tot ceea ce ştiu. Adevărul despre România anilor 1989-2009 este o mărturie despre suferinţa şi umilinţele unor oameni zdrobiţi de evenimentele acestor ani, despre crimele, rapacitatea şi aroganţa celor care au profitat de ele, dar şi despre cei care au crezut într-un viitor necomunist şi european al României, au luptat pentru el şi au reuşit să-l impună chiar şi acelora care nu l-au dorit. Îmi dau seama că informaţiile şi, mai ales, probele obţinute desenează un tablou al unei realităţi pe care am trăit-o fără ca, de cele mai multe ori, să o înţelegem.

Nu am pretenţia că sunt deţinătorul unui adevăr politic, juridic sau istoric incontestabil, şi sunt gata să discut şi să accept orice documente, fapte sau mărturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educaţia mea ştiinţifică şi religioasă m-a ajutat să cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ură sau intoleranţă. Recunosc însă o anume încrâncenare în ceea ce am scris venită din durerea unui om care a trăit în miezul evenimentelor şi se simte lovit de acceptarea cinică a crimelor, abuzurilor, corupţiei şi minciunii, sau de indiferenţa la fel de cinică cu care sunt încă privite de către o mare parte a societăţii româneşti.

Conspiraţia tăcerii şi a minciunii, care a sugrumat istoria adevărată a ultimelor decenii şi nu numai, are temeiuri mult mai adânci decât teama de pedeapsă a celor care au comis crime şi abuzuri, sau au profitat de ele. Ele nu se explică nici prin interesul material personal sau de grup al celor care au furat sau au beneficiat de jaful avuţiei naţionale. Sunt resorturi mult mai adânci, care vin din psihologia individuală, din mentalul colectiv. Ele merg de la acceptarea cu uşurinţă a unor falsuri evidente, care pot înjosi viaţa cuiva, până la contestarea unor dovezi clare, care pot înălţa demnitatea cuiva, de la plăcerea inventării minciunilor până la acceptarea perversă de a fi minţit frumos. În acest sens, restituirea adevărului istoric va fi o reparaţie adusă demnităţii naţionale reprezentate de o majoritate tăcută care trăieşte onest, cu conştiinţa respectului de sine.

Am scris aceste cărţi de pe poziţia victimelor minţite sau speriate, care nu-şi cunosc sau nu-şi pot apăra drepturile. Le-am scris de pe poziţia milioanelor de români cinstiţi care cred în adevăr, în dreptate şi în demnitate.

Cele şapte cărţi din seria Adevărul despre România sunt adresate în primul rând celor care nu mai doresc ca ei şi copiii lor să trăiască în minciună. Ele îi vizează însă şi pe cei care, dimpotrivă, au ales să trăiască în minciună, pentru ca nici ei să nu mai poată să spună: N-am ştiut. 

January 8, 2010 Posted by | Diplomacy, Eastern Europe, Economy, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Leaders, Mass media, News, Politics, Romanian Revolution | , , , , , , , , , , , | 1 Comment