Centrul Diplomatic/Diplomatic Center

Centrul de Studii Politice si Diplomatie/ Center for Political Science and Diplomacy

FIDEL CASTRO- THE WORLD HALF A CENTURY LATER

THE WORLD HALF A CENTURY LATER

On the 51st anniversary of the victory of the Revolution two days ago, the memories of that January 1st, 1959 came flooding back to me. None of us ever thought that half a century later, a time that has flown past very fast, we would be remembering it as if it were only yesterday.

On December 28, 1958, during the meeting at the Oriente sugar mill with the Commander in Chief of the enemy forces, whose elite units were besieged with no possibility of escaping, he admitted his defeat and appealed to our generosity to try finding an honorable way out for the rest of his forces. He was aware of our humane treatment of prisoners and injured enemies without exception. He accepted the agreement I proposed, even though I warned him that the ongoing operations would proceed uninterrupted. However, he traveled to the capital and, incited by US embassy, he promoted a coup d’état.

We were preparing for the combats of that day January 1st when in the early morning hours we learned that the tyrant had escaped. Right away orders were issued to the Rebel Army not to accept a ceasefire and carry on the fight at all fronts. At the same time, through Radio Rebelde the workers were called on to declare a Revolutionary general strike, which was immediately backed by the entire nation. The attempted coup was defeated and that same day, in the afternoon, our victorious troops entered Santiago de Cuba.

Meanwhile, Che and Camilo were instructed to quickly advance by road with their brave and experienced forces on vehicles toward La Cabaña and the Military Camp at Columbia. The adversary army, beat in every front, would not have the capacity to resist. By then, the people had revolted and seized the repression centers and police stations. In the evening of January 2, accompanied by a reduced escort, I met in a Bayamo stadium with over two thousand soldiers from the tank, artillery and mechanized infantry forces that we had been fighting against until the previous day. They still carried their weapons with them. We had won the respect of the adversary with our audacious but humanitarian methods of fighting the irregular war. This is how, after 25 months fighting a war we had resumed with a few rifles, in only four days approximately one hundred thousand air, sea and ground weapons and the entire power of the government fell in the hands of the Revolution. I’m relating in a few lines what happened in those days 51 years ago. It was then that the main battle started to preserve the independence of Cuba opposite the most powerful empire that ever was; a battle our people have waged with great dignity. Today, I am pleased to see those who defended our homeland –despite incredible obstacles, sacrifices and risks—that in these days are happily enjoying the glories of every New Year in the company of their children, their parents and their beloved.

However, these days are in no way similar to those of the past. We are living a new era that resembles no other in history. In the past, the peoples fought and still fight with honor for a better world with more justice but today they must also fight –with no other choice—for the survival of the human species. We don’t know anything if we ignore that. Cuba is undoubtedly one of the countries in the world with a highest political education. It started from the most shameful illiteracy, and what is even worse: our Yankee masters and the bourgeoisie associated to the foreign owners were in possession of the land, the sugar mills, the factories that produced consumer goods, the storage facilities, the shops, the utility companies, the telephones, the banks, the mines, the insurance services, the docks, the bars, the hotels, the offices, the housing, the movie theaters, the printing shops, the magazines, the newspapers, the radio, the emerging television and everything of value.Once the burning flames of our battles for liberation had faded, the Yankees took upon themselves the task of thinking for the people that had fought so hard to be the owner of their independence, their wealth and their destiny; nothing belonged to us then, not even the task of thinking politically. How many of us could read or write? How many could complete the sixth grade of grammar school? I remember this especially in a day like this because that was the country that supposedly belonged to the Cubans. I don’t mention other things because I’d have to include many more such as the best schools, the best hospitals, the best houses, the best doctors, the best lawyers. How many of us had access to them? Who, if not a few exceptions, had the natural and divine right to be managers or leaders? No millionaire or rich man, without exception, failed to be the leader of a Party, a Senator, a Representative or a senior official. That was the representative and pure democracy that prevailed in our homeland, except that the Yankees whimsically imposed ruthless and heartless petty tyrants when it was most convenient to their interests for better defending their properties from landless farmers and employed or unemployed workers. As practically no one even speaks of that, I venture to remember it. Our country is one of the 150 Third World countries, which will be the first albeit not the only ones destined to endure the incredible consequences if humanity does not develop quite rapidly a clear and certain conscience of the reality and the result of climate change provoked by man, that is, if such change is not timely prevented.

Our media have described the effects of climate change while the increasingly intensive hurricanes, the droughts and other natural calamities have equally contributed to the education of our people on the issue. Likewise, a peculiar event, the battle on climate change that took place in the Copenhagen Summit, has helped to build awareness about the imminent danger. This is not one distant risk awaiting the 22nd century, but one for the 21st; neither is it only for the second half of the latter but for the next decades when we would start suffering its terrible consequences. This is not a simple action against the empire and its henchmen that in this area, as in everything else, try to impose their stupid and selfish interests but rather a world public opinion battle that can’t be left to spontaneity or to the whim of most media. It’s a situation that is fortunately known to millions of honest and brave people in the world, a battle to be waged with the masses and within social organizations and scientific, cultural and humanitarian institutions and other international outfits, but very especially in the United Nations where the US administration, its NATO allies and the richest countries tried to deal a fraudulent and antidemocratic blow in Denmark against the rest of the emerging and poor nations of the Third World.

In Copenhagen, the Cuban delegation, which attended alongside others from ALBA and the Third World, was forced to fight strongly in the face of the amazing events originated by the speeches made by Yankee President Barack Obama and the group of richest states in the planet determined to do away with the binding agreements of Kyoto –where the thorny issue was discussed more than 12 years ago– and to place the burden of the sacrifices on the emerging and the underdeveloped countries which happen to be the poorest and, at the same time, the main providers of raw materials and non-renewable resources of the planet to the most developed and affluent. Obama showed up in Copenhagen the last day of the Conference which had begun on December 7. The worst of his behavior was that when he had already made the decision to send 30 thousand soldiers to the carnage in Afghanistan –a country with a strong tradition of independence that not even the British in their best and cruelest times could submit—he traveled to Oslo to receive no less than the Nobel Peace Prize. On December 10, he arrived in the Norwegian capital where he made an empty and demagogic speech full of justifications. On the 18th, the last day of the Summit, he appeared in Copenhagen where he had initially planned to spend only 8 hours. The Secretary of State and a selective group of her best strategists had come in the previous day.

The first thing that Obama did was to choose a group of guests who had the honor of accompanying him to address the Summit. With a permissive and flattering attitude, the Danish Prime Minister, who was chairing the Summit, granted the floor to the group of hardly more than 15 persons. The imperial leader deserved special honors. His speech was a combination of sweet words seasoned with theatrical gestures which have become boring for those who, like me, have decided to listen to him to try being objective in the assessment of his characteristics and political intentions. Obama imposed on his docile Danish host that only his guests could take the floor, although as soon as he made his speech he “disappeared” through a back door, as a leprechaun running away from an audience that had made him the honor of listening attentively.

After the authorized list of speakers had finished, a man who is every inch an Aymara native, Evo Morales, President of Bolivia, who had just been reelected with 65% of the votes, claimed his right to take the floor which was granted to him in light of the overwhelming applause of those present. In only nine minutes he exposed deep and honorable concepts in response to the words of the already absent president of the United States. Immediately afterwards Hugo Chavez stood up to ask for the floor on behalf of the Bolivarian Republic of Venezuela. The chairman of the session had no choice but to give the floor to him too; he then improvised one of the most brilliant speeches I’ve heard him make. After that, the sound of the gavel put an end to the unusual session. However, the extremely busy Obama and his entourage did not have a minute to lose. His group had worked out a Draft Declaration full of vague remarks that was a denial of the Kyoto Protocol. After he had precipitously left the plenary hall, he met with other groups of guests, not even 30 people, to negotiate privately and in small groups. He insisted and brought up millionaire figures of green bills without a gold backing and constantly devaluated, and he even threatened to leave the meeting if his demands were not accepted. The worst of all is that it was a meeting of the superrich countries to which some of the most important emerging nations were invited alongside two or three poor countries. The document was submitted to these as a ‘take it or leave it’ proposal.

Later, the Danish Prime Minister tried to present such a confusing, ambiguous and contradictory declaration –in whose discussion the United Nations took no part whatsoever—as the Summit Accord. The sessions had concluded and almost every head of State or Government and Foreign Minister had left for their respective countries when, at three in the morning, the distinguished Danish Prime Minister introduced it to the plenary where hundreds of long-suffering officials, who had not slept for three days, received the complicated document and only an hour to examine it and decide on its approval.

That’s when the meeting grew highly volatile. The delegates had not had time to read it. Several of them asked for the floor. The first one was the delegate of Tuvalu whose islands will be under water if the proposal contained in the document is approved; the delegates of Bolivia, Venezuela, Cuba and Nicaragua followed suit. The dialectic confrontation that took place at 3:00 AM of December 19 is worth of being recorded by history, if history is to last long after the climate change.

As a good part of what happened is known in Cuba or can be found in the Internet, I will only offer part of the two responses given by Cuban Foreign Minister Bruno Rodriguez since they are worthy of reading to known the final episodes of the Copenhagen soap opera, as well as the elements of the last chapter which have yet to be publish in our country.

“Mr. Chairman, [Prime Minister of Denmark]…the document that you repeatedly claimed that did not exist is showing up now. We have all seen drafts surreptitiously circulated and discussed in secret meetings, outside the rooms where the international community has been transparently negotiating through its representatives.”“I add my voice to that of the representatives of Tuvalu, Venezuela and Bolivia. Cuba considers the text of this apocryphal draft extremely insufficient and inadmissible.”“The document that you are unfortunately introducing contains no commitment whatsoever on the reduction of greenhouse-gas emissions.”“I am aware of the previous drafts, which again through questionable and clandestine procedures, were negotiated in small groups and which at least made reference to a 50% reduction by 2050.”“The document that you are introducing now leaves out precisely those already meager and insufficient key phrases contained in those drafts. This document does not guarantee, in any way, the adoption of minimal measures conducive to the prevention of an extremely grave catastrophe for the planet and for human beings.”“This shameful document that you bring to us is also insufficient and ambiguous with regards to the specific commitment of the developed countries to reduce emissions even when they are responsible for the global warming resulting from the historic and current level of their emissions, and it is only fit that they undertake meaningful reductions right away. This document fails to mention any commitment by the developed nations.”

“Your document, Mr. Chairman, is the death certificate of the Kyoto Protocol that my delegation refuses to accept.

“The Cuban delegation wishes to emphasize the preeminence of the principle of “common but differentiated responsibilities,” as the main concept in the future process of negotiations. Your document does not have a word on that.”“The Cuban delegation reiterates its protest against the grave breach of procedure that has surfaced in the antidemocratic way this conference has been conducted, particularly by resorting to arbitrary, exclusive and discriminatory formats of debate and negotiation.”“Mr. Chairman, I formally request that this statement be included in the final report on the works of this shameful and regrettable 15th Conference of the Parties.”

What was unthinkable is that after another long recess and when everybody thought that only the official procedures remained to conclude the Summit, the Primer Minister of the host country, incited by the Yankees, would make another attempt at having the document passed by consensus of the Summit when there were not even foreign ministers present in the plenary hall. The delegates of Venezuela, Bolivia, Nicaragua and Cuba who had remained alert and insomniac until the last minute thwarted the last maneuver in Copenhagen.Still, the problem was far from over. The powerful are not used to meet with resistance and do not admit it. On December 30, the Permanent Mission of Denmark to the United Nations, in New York, politely informed our Mission in that city that it had taken note of the Copenhagen Accord of December 18, 2009, and was forwarding an advanced copy of that decision. It literally read: “…the Government of Denmark in its capacity as COP15 Presidency invites Parties to the Convention to inform the UNFCCC Secretariat in a written form at their earliest convenience of their willingness to be associated with the Copenhagen Accord.”

This unexpected communication motivated the response of the Permanent Mission of Cuba to the United Nations, that “…categorically rejects the attempt to indirectly approve a text that was repudiated by several delegations not only for its insufficiency in light of the serious effects of climate change but also because it just responded to the interests of a limited group of nations.”

Likewise, the First Vice minister of the Ministry of Science, Technology and the Environment of the Republic of Cuba, Dr. Fernando Gonzalez Bermudez, forwarded a letter to Yvo de Boer, Executive Secretary of the UN Framework Convention on Climate Change, some of whose paragraphs I reproduce here: We have received with surprise and concern the Note circulated by the Danish Government to the Permanent Missions of the UN member states in New York –of which you are certainly aware– inviting the Parties to the UN Framework Convention on Climate Change to inform the Executive Secretariat in a written form and at their earliest convenience of their willingness to be associated with the so-called Copenhagen Accord.”

“We have seen with additional concern that the Danish Government is informing that the Executive Secretariat of the Convention will include in the report of the COP 15 held in Copenhagen a list of the Parties to the Convention that have expressed their willingness to be associated with this Accord.”“The Republic of Cuba considers this behavior a crude and reprehensible violation of the decision made in Copenhagen where, in view of the obvious lack of consensus, the Parties to the Convention simply took note of the existence of such document.”“Nothing agreed at the COP15 entitles the Government of Denmark to adopt this course of action, and the Executive Secretariat does not have a mandate to include in the final report a list of Parties to the Convention.”

“I must say that the Government of the Republic of Cuba strongly rejects this new attempt at indirectly legitimizing a spurious document and reaffirms that this behavior sets a dangerous precedent for the Convention’s works and impairs the good-faith spirit with which the delegations should carry on the negotiating process next year,” concluded the Cuban First Vice minister of Science, Technology and the Environment.

Many in the world, especially the social movements and the best informed people of the humanitarian, cultural and scientific institutions are aware that the document promoted by the United States is a step backward from the positions reached by those who are making efforts to prevent a colossal catastrophe to our species. There is no point in repeating here facts and figures that prove it mathematically. The data can be found in the Internet; they are within reach of a growing number of people interested in the subject. The theory used to defend adherence to the document is weak and implies a step backward. The deceitful idea is invoked that the wealthy nations would contribute the measly figure of 30 billion dollars in three years to poor countries to pay for the costs of facing climate change. This figure could then be raised to 100 billion annually by the year 2020, something that in this extremely serious issue is tantamount to waiting until Hell freezes over. The experts know that these figures are ridiculous and unacceptable given the magnitude of the investments required. The source of such figures is vague and confusing; therefore, no one is committed to this.

What’s the value of one dollar? What’s the meaning of 30 billion dollars? We all know that since Bretton Woods, in 1944, until Nixon’s executive order in 1971, –aimed at throwing on the world economy the cost of the genocidal Vietnam war– the value of one dollar, measured in gold, has decreased and is today about 32 times lower than it was then. That is, 30 billions mean less than 1 billion, and 100 billion divided by 32 equals 3.1 billions, which at the moment would not be enough to build a middle size oil refinery.

If the industrialized nations ever honored their promise to give the developing countries 0.7% of their GDP –something they never did but for few exceptions—the figure would exceed 250 billion dollars each year.

The US administration has spent 800 billions to bail out the banks, how much would it be willing to spend to save the 9 billion people who will live on the planet by 2050, if there are no severe droughts or floods associated to a rising sea resulting from the meltdown of glaciers and of large masses of frozen water in Greenland and the Antarctic? Let’s not be deceived. What the United States intended with its maneuvers in Copenhagen was to divide the Third World, that is, to separate over 150 countries from China, India, Brazil, South Africa and others with whom we should close ranks to defend in Bonn’s, in Mexico’s or at any other international conference, alongside the social, scientific and humanitarian organizations, real Accords that can benefit every country and protect humanity from a catastrophe conducive to the extinction of our species.

The world is in possession of an ever greater amount of information but the politicians’ time to think is ever smaller.The wealthy nations and their leaders, including the US Congress, seem to be debating who will be the last to disappear.When the 28 parties proposed by Obama to celebrate this Christmas are over, if that of the Epiphany was included perhaps Melchior, Gaspar and Balthasar could advise him what to do.

I apologize for the lengthy article but I did not want to split this Reflection in two. I beg for the indulgence of the patient readers.

Fidel Castro Ruz

January 3, 2010

January 8, 2010 Posted by | African affairs, Diplomacy, Eastern Europe, Ecology, Economy, Environment, Fidel Castro, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Latin America, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics, United States | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

FIDEL CASTRO-LUMEA DUPĂ JUMĂTATE DE SECOL

REFLECŢIILE COMANDANTULUI FIDEL:

 

LUMEA DUPĂ JUMĂTATE DE SECOL

    Împlinindu-se acum două zile 51 de ani de la Triumful Revoluţiei, mi-au venit în minte amintirile din acel 1 Ianuarie 1959. Nimănui nu i-a trecut prin minte ideea rătăcitoare că a trecut jumătate de secol, în zbor, şi ne amintim ca şi cum a fost ieri.    În timpul reuniunii din provincia Oriente, la 28 decembrie 1958, cu Comandantul şef al forţelor inamice, ale căror  unităţi de elită erau asediate şi fără nici o scăpare, acesta şi-a recunoscut  înfrângerea şi a făcut apel la generozitatea noastră pentru a  găsi o ieşire onorabilă pentru restul forţelor.  Ştia  comportamentul nostru uman faţă de prizonieri şi răniţi fără nici o excepţie.  A acceptat  convenţia pe care i-am propus-o, deşi l-am avertizat că operaţiunile în curs vor continua. Dar a plecat  în capitală şi instigat de ambasada Statelor Unite a pregătit o lovitură de stat.

 Ne pregăteam pentru luptă în acel 1 Ianuarie, când în zori ne-a ajuns vestea fugii tiranului.  S-au dat ordine Armatei Insurecţionale  să nu admită încetarea focului şi să continue luptele pe toate fronturile.  Prin Radio Rebelde au fost chemaţi  muncitorii la o Grevă Generală Revoluţionară,  urmaţi imediat de toată ţara.  Încercarea de puci a fost demontată şi în oree după amiezii din aceeaşi zi trupele noastre victorioase au intrat în Santiago de Cuba.    Che şi Camilo au primit instrucţiuni să avanseze rapid pe şosea, în vehicole motorizate cu forţele lor iuţi, spre La Cabana şi Tabăra Militară de la Columbia. Armata adversară, lovită pe toate fronturile, nu avea capacitatea să reziste. Chiar poporul răsculat a ocupat centrele de represiune şi posturile de poliţie.  Pe 2 ianuarie, în orele serii, însoţit de o mică escortă, m-a întâlnit pe un stadion din Bayamo cu peste două mii de soldaţi de pe tancuri, din artilerie şi infanteria motorizată, contra cărora luptasem până în ziua precedentă.  Purtau încă armamentul.  Ne-am câştigat respectul adversarului cu metodele noastre îndrăzneţe dar umanitare de război neregulat.  În acest fel, în numai patru zile – după 25 de luni de război pe care-l începusem cu câteva puşti -,  circa o sută de mii de arme de aer, sol şi mare şi toată puterea statului au fost în mâna Revoluţiei.  În numai câteva rânduri relatez ceea ce s-a întâmplat în acele zile de acum 51 de ani.   A început atunci principala bătălie: să păstrăm independenţa Cubei în faţa imperiului celui mai puternic care a existat, şi pe care poporul nostru a câştigat-o cu atât de multă demnitate. Îmi face plăcere  azi să observ că aceia care  trecând peste obstacole incredibile,  sacrificii şi riscuri, au ştiut să-şi apere Patria, şi în aceste zile, împreună cu copiii lor,  cu părinţii şi cu fiinţele cele mai dragi,  împărtăşesc bucuria şi gloriile fiecărui an nou.

   Totuşi nu seamănă deloc zilele de azi  cu cele de ieri. Trăim o epocă nouă care nu are nimic asemănător cu nici o altă epocă din istorie. Înainte popoarele luptau şi luptă încă cu onoare pentru o lume mai bună şi mai dreaptă, dar azi mai trebuie să lupte, şi fără alternativă posibilă, pentru chiar supravieţuirea speciei. Nu ştim absolut nimic dacă ignorăm acest lucru. Cuba este, fără îndoială, una dintre ţările cel mai instruite politic de pe planetă;  a plecat de la cel mai ruşinos analfabetism, şi ceea ce este mai rău: stăpânii noştri ianchei şi burghezia asociată cu stăpânii străini erau proprietarii pământului, a fabricilor de zahăr, a  fabricilor de bunuri de consum, a depozitelor, a magazinelor, a electricităţii, a telefoanelor, a băncilor, a minelor,  a asigurărilor, a docurilor, a barurilor, hotelurilor, birourilor, a caselor de locuit, a cinematografelor, a tipografiilor, a revistelor, ziarelor, radioului,  a televiziunii incipiente şi a orice avea o valoare importantă.

    Iancheii, odată stinse flăcările  luptelor noastre pentru libertate,  şi-au arogat sarcina de a gândi pentru un popor care a luptat atât de mult ca să fie stăpân pe independenţa lui, pe bogăţiile lui şi pe destinul propriu.  Absolut nimic, nici măcar  sarcina de a gândi politic nu ne aparţinea.  Câţi dintre noi ştiam să citim şi să scriem? Câţi ajungeau măcar în clasa a şasea? Îmi amintesc de aceste lucruri în special  într-o zi ca cea de azi, petnru că aceasta era ţara care se presupunea că aparţine cubanezilor.  Nu mai menţionez alte lucruri, petnru că  ar trebui să mai adaug multe, între ele cele mai bune şcoli, cele mai bune spitale, cele mai bune case, cei mai buni medici, cei mai buni avocaţi. Câţi eram cei care aveam dreptul la ele? Cine poseda, cu  câteva excepţii, dreptul natural şi divin de a fi administratori şi şefi?     Nici un milionar sau subiect bogat, fără excepţie,  nu putea să nu fie şef de partid, senator, Deputat sau funcţionar important. Aceasta era democraţia reprezentativă şi pură care pătrundea în Patria noastră, cu excepţia faptului că iancheii au impus după pofta lor mici tirani nemiloşi şi cruzi,  atunci când convenea mai mult intereselor de a-şi apăra  mai bine proprietăţile în faţa ţăranilor fără pământ  sau lucrătorilor cu sau fără slujbă. Cum nimeni nu mai vorbeşte deja de acest lucru, mă aventurez s-l amitnesc. Ţara noastră face parte din cele peste 150 care constituie Lumea a Treia, care vor fi primele, deşi nu singurele, destinate să sufere incredibilele  consecinţe dacă omenirea nu va conştientiza clar, sigur şi destul de rapid  ceea ce ne imaginăm despre realitatea şi consecinţele schimbării climatice provocate de om, dacă nu se reuşeşte stoparea  ei la timp.

    Mijloacele noastre de comunicare în masă au dedicat spaţii să descrie efectele schimbărilor climatice. Urganele cu   violenţă crescândă, secetele şi alte calamităţi naturale, au contribuit de asemenea la educarea poporului nostru în acest sens. Un fapt singular, bătălia  în jurul problemei climatice care a avut loc la Conferinţa de la Copenhaga, a contribuit la cunoaşterea pericolului iminent. Nu este vorba de un  pericol îndepărtat pentru secolul XXII, ci pentru secolul XXI, şi nici nu este pentru a doua jumătate a acestui secol, ci  pentru deceniile următoare, când deja am început  să suferim consecinţele dureroase.

    Nici nu este vorba de o simplă acţiune contra imperiului şi a aliaţilor lui,  care în această problemă, ca în toate, încearcă să-şi impună  interesele stupide şi egoiste, ci de o bătălie de opinie mondială care nu poate fi lăsată la voia întâmplării sau a capriciilor  majorităţii mijloacelor lui de comunicare. Este o situaţie care din fericire  este cunoscută de milioane de oameni cinstiţi şi curajoşi din lume, o bătălie care se duce cu masele şi în sânul organizaţiilor sociale şi a insstituţiilor ştiinţifice, culturale, umanitare, şi altele  cu caracter internaţional,  în mod special în sânul Naţiunilor Unite, unde Guvernul Statelor Unite, aliaţii din NATO şi ţările cele mai bogate au încercat, în Danemarca, să dea o lovitură frauduloasă şi antidemocratică contra restului ţărilor emergente şi sărace din Lumea a Treia.   La Copenhaga, delegaţia cubaneză, care a asistat împreună cu celelalte din ALBA şi din Lumea a Treia, s-a văzut obligată la o luptă în profunzime  în faţa incredibilelor evenimente care au apărut cu discursul preşedintelui iancheu, Barack Obama, şi a grupului statelor bogate de pe planetă, decişi să demonteze angajamentele  de la Kyoto – unde, acum peste 12 ani s-a discutat această problemă arzătoare – şi să facă să cadă povara sacrificiilor pe ţările emergente şi subdezvoltate, care sunt cele mai sărace şi în acelaşi timp principalele furnizoare de materii prime şi resurse ne renovabile de pe planetă pentru cele mai dezvoltate şi opulente.

    La Copenhaga, Obama s-a prezentat în ultima zi a Conferinţei, începută la 7 decembrie. Cel mai rău din conduita lui a fost când deja decisese să trimită 30 000 de soldaţi la măcelul din Afganistan – o ţară cu o puternică tradiţie  de independenţă, pe care nici măcar englezii în cele mai bune şi mai pline de cruzime timpuri n-au putut s-o supună – a fost la Oslo pentru a primi nici mai mult nici mai puţin decât Premiul Nobel pentru Pace.  În capitala norvegiană a ajuns la 10 decembrie,  a rostit un discurs găunos, demagogic şi justificativ. Pe 18, când era data ultimei sesiuni a Conferinţei, a apărut la Copenhaga, unde  iniţial se gândea că va sta numai 8 ore. În ziua anterioară sosise Secretarul de Stat şi un grup select  format din cei mai buni strategi.

    Primul lucru pe care l-a făcut Obama a fost să selecteze un grup de invitaţi care au  primit onoarea de a-l însoţi ascultându-i un discurs la Conferinţă. Primul ministru danez, care prezida Conferinţa, complezent şi linguşitor, i-a crdat  cuvântul  grupului care abia dacă trecea de 15 persoane. Şeful imperial merita onoruri speciale.  Discursul său a fost un amestec de  dulcegării însoţite de gesturi teatrale,  care deja  plictisesc pe cei care, ca mine, şi-au propus  să-l asculte petnru a încerca să fie obiectivi în aprecierile trăsăturilor sale şi a intenţiilor politice. Obama i-a impus  docilului său amfitrion danez ca numai invitaţii lui să poată lua cuvântul, deşi el, de îndată ce şi l-a rostit, a „şters-o” pe o uşă dosnică, ca un escroc care scapă de un auditoriu care-i făcuse cinstea de a-l asculta cu interes.

    Odată încheiată lista autorizată de oratori, un indigen aymara pur sânge, Evo Morales, preşedintele Boliviei,  care tocmai a fost reales cu 65% din voturi, a cerut insistent dreptul  să vorbească, lucru care i-a fost acordat în aplauzele copleşitoare ale celor prezenţi.  În numai nouă minute a exprimat  concepte profunde şi demne care răspundeau la cuvintele absentului Preşedinte al Statelor Unite.  Apoi s-a ridicat Hugo Chavez ca să ceară cuvântul în numele Republicii Bolivariene Venezuela; cel care prezida şedinţa n-a avut încotro şi i-a dat cuvţntul, timp  folosit pentru a improviza unul din cele mai strlucite discursuri pe care le-am auzit vreodată.  În concluzie, o lovitură de ciocan a pus capăt insolitei şedinţe.    Pre-ocupatul Obama şi suita lui nu aveau totuşi nici un minut de pierdut. Grupul său  elaborase un Proiect de Declaraţie, plin de  chestiuni vagi, care nu era altceva decât negarea Protocolului de la Kyoto.  După ce a plecat precipitat de la şedinţă, s-a întâlnit cu alte grupuri de invitaţi care nu au fost nici 30, a negociat în privat şi în grup; a insistat,  a menţionat cifre de  multe milioane de bilete verzi fără acoperire în aur,  care se devalorează constant şi a ameninţat că pleacă de la reuniune acă nu îi sunt îndeplinite  cererile. Cel mai rău a fost că era vorba de o reuniune de ţări super-bogate la care au invitat câteva  din cele mai improtante ţări emergente şi  două sau trei sărace, cărora le-a supus documentul ca la piaţă: Îl iei sau îl laşi!

    Asemenea declaraţie confuză, ambiguă şi contradictorie –  la a cărei  discutare n-a participat nici Organizaţia Naţiunilor Unite -, Primul ministru danez a încercat s-o prezinte ca un Acord al Conferinţei.  Aceasta deja se încheiase, aproape toţi şefii de state, de guverne şi miniştri de externe plecaseră spre ţările lor, şi la ora trei noaptea, distinsul Prim ministru danez a prezentat-o plenului, unde sute de funcţionari chinuiţi care de trei zile nu dormeau, au primit jenantul document dându-li-se numai o oră ca să-l analizeze şi să decidă aprobarea lui.    Atunci a luat foc reuniunea. Delegaţii nu avuseseră nici măcar timp să-l citească. Câţiva au cerut cuvântul. Primul a fost cel din Tuvalu, ale cărui insule vor  fi sub apă dacă se aproba ceea ce se propunea  acolo; au urmat cei din Bolivia,  Venezuela, Cuba şi Nicaragua. Confruntarea dialectică de la ora 3 noaptea din ziua de 19 decembrie este demnă să rămână n istorie, dacă istoria va mai exista după schimbarea climatică.

    Cum o mare parte din cele petrecute  este cunoscută în Cuba, sau există pe paginile web de pe Internet, mă voi limita numai să expun în parte cele două replici ale ministrului de externe cubanez, Bruno Rodriguez, demne să fie consemnate pentru a cunoaşte episoadele finale ale telenovelei de la Copenhaga, şi elementele ultimului capitol care încă nu au fost publicate la noi.

   „Domnule Preşedinte (Primul ministru al Danemarcei)…Documentul despre care dv. aţi afirmat de câteva ori că nu există, apare acum. Toţi am văzut versiuni care circulă pe furiş şi care se discută în mici conciliabule secrete, în afara sălilor în care comunitatea internaţională, prin reprezentanţii ei, negociază în mod transparent.”    „Îmi  unesc glasul cu cel al reprezentanţilor  din Tuvalu, Venezuela şi Bolivia. Cuba consideră extrem de insuficient şi inadmisibil  textul acestui proiect apocrif…”    „Documentul pe care dv., din păcate, ni-l prezentaţi nu conţine  nici un angajament de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Cunosc versiunile anterioare care şi ele, prin procedee îndoielnice şi clandestine,  au fost negociate  în cercuri închise care vorbeau, cel puţin, de o reducere de 50% pentru anul 2050…”    „Documentul pe care dv.  îl prezentaţi acum, omite tocmai frazele-cheie, şi aşa slabe şi insuficiente din acea versiune. Acest document nu garantează, în nici un fel, adoptarea de măsuri minime care să permită evitarea unei extrem de grave catastrofe pentru planetă şi specia umană.”    „Acest document ruşinos pe care dv. l-aţi adus omite şi este ambiguu  în ceea ce priveşte angajamentul  specific  de reducere a emisiilor din partea ţărilor dezvoltate, responsabile de încălzirea globală la un nivel istoric şi nivelul actual al emisiilor,  şi cărora le revine  responsabilitatea de a reduce substanţial şi imediat. Această hârtie nu conţine nici un singur cuvânt de angajament din partea ţărilor dezvoltate.”

   „Hârtia dv., domnule Preşedinte, este actul de deces al Protocolului de la Kyoto, lucru pe care delegaţia mea nu-l acceptă.”

    „Delegaţia cubaneză vrea să se pună accentul pe preeminenţa principiului de „responsabilităţi comune, dar diferenţiate”, ca un concept central al viitorului proces de negocieri. Hârtia dv. nu suflă un cuvânt despre aceasta.”  „Delegaţia cubaneză îşi reiterează protestul faţă de gravele  încălcări ale  procedurilor  care s-au produs  în conducerea antidemocratică a procesului acestei conferinţe, în special, prin folosirea  de formate de dezbateri şi de negocieri arbitrare, exclusiviste şi discriminatorii..”    „Domnule Preşedinte, vă solicit formal ca această declaraţie să fie inclusă în raportul final  al lucrărilor acestei lamentabile şi ruşinoase  a 15-a Conferinţă a Părţilor.”

    Ceea ce nimeni nu-şi putea imagina este că, după o altă îndelungată retrocedare şi când  toţi se gândeau cî mai lipsesc numai demersurile formale pentru a  încheia Conferinţa, Primul ministru  al ţării gazdă, instigat de ianchei, a mai făcut o încercare de a face să treacă documentul  ca un consens al Conferinţei, când nu mai rămăseseră nici măcar miniştrii de externe în plenară. Delegaţii Venezuelei, Boliviei, Nicaraguăi şi Cubei, care au rămas  de veghe fără somn până în ultimul minut,  au făcut să eşueze manevra de la Copenhaga.Totuşi, problema nu s-a terminat. Cei puternici nu sunt obişnuiţi şi nici nu admit rezistenţa.  La 30 decembrie, Misiunea Permanentă a Danemarcei la Naţiunile Unite, la New York, a informat  politicos Misiunea noastră în acest oraş că luase notă de Acordul de la Copenhaga din 18 decembrie 2009, şi anexa o copie a acestei decizii. Afirma textual: „…Guvernul Danemarcei, în calitatea sa de Preşedinte  al COP15, invită Părţile la Convenţie să informeze în scris la Secretariatul UNFCCC, cât mai curând posibil,  voinţa de a se asocia la Acordul de la Copenhaga.”    Această comunciare surprinzătoare a motivat  răspunsul Misiunii Permanente a Cubei la Naţiunile Unite,  prin care „…respinge intenţia de a face să aprobe, pe cale indirectă, un text care a făcut obiectul de respingere  din partea a câtorva delegaţii, nu numai din cauza deficienţei  faţă de gravele efecte ale schimbării climatice, ci şi pentru că răspunde exclusiv intereselor unui grup redus de state.”

    La rândul său, a fost motivul pentru care  viceministrul Ştiinţei, Tehnologiei şi Mediului din Republica Cuba, doctor Fernando Gonzalez Bermudez, i-a scris o scrisoare dlui Yvo de Boer, Secretarul Executiv al Convenţiei – cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbarea Climatică, din care transcriu câteva paragrafe:    „Am primit cu surprindere şi îngrijorare Nota pe care Guvernul Danemarcei a circulat-o Misiunilor Permanente ale statelor membre ale Naţiunilor Unite la New York, pe care desigur o cunoaşteţi şi prin care  sunt invitate statele-părţi la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite pentru Schibmarea Climatică să informeze Secretariatul Executiv, în scris,  şi cât mai curând, dorinţa de a se asocia la aşa numitul Acord de la Copenhaga.”

    „Am observat, cu mai mare îngrijorare, că Guvernul Danemarcei comunică că Secretariatul Executiv al Convenţiei va include, în raportul Conferinţei Părţilor efectuată la Copenhaga, o listă a Statelor-părţi care şi-au manifestat voinţa de a se asocia la menţionatul Acord.”    „După judecata Republicii Cuba, acest mod de a acţiona constituie o încălcare grosolană şi reprobabilă a celor decise la Copenhaga, unde Statele – Părţi, în faţa evidentei lipse de consens, s-au limitat să ia notă de existenţa documentului respectiv.”    „Nimic din cele  convenite la a 15COP nu autorizează Guvernul Danemarcei să ia  această măsură şi, cu atât mai puţin, Secretariatul Executiv să includă în raportul final o listă de State-Părţi, pentru care nu are mandat.”

    „Trebuie să vă semnalez că Guvernul Republicii Cuba respinge în modul cel mai ferm această nouă tentativă de a legitima pe cale indirectă un document fals şi  să vă reiterez  că acest mod de  a acţiona compromite rezultatul  viitoarelor negocieri, crează un precedent periculos pentru lucrările Convenţiei şi lezează în  special spiritul de bună-credinţă cu care delegaţiile car trebui să continue procesul de negocieri anul viitor”,  încheie vice-ministrul  Ştiinţei, Tehnologiei şi Mediului din Cuba.   Mulţi cunosc, în special mişcările sociale şi  persoanele  mai bine informate din instituţiile umanitare, culturale şi ştiinţifice, că documentul promovat de Statele Unite constituie  un pas înapoi de la poziţiile  la care se ajunsese de cei care  fac eforturi să evite o catastrofă colosală pentru specia noastră. Ar fi de prisos să repet aici cifre şi  lucruri care o demonstrează matematic.  Datele se află  pe paginile web de Internet şi sunt la îndemâna unui număr crescând de persoane care se interesează de această temă.

   Teoria cu care  este apărată adeziunea la document este inconsistentă şi constituie  o retrocedare. Se invocă ideea  înşelătoare că ţările bogate vor  contribui cu suma mizerabilă de 30 de miliarde de dolari în trei ani pentru a acoperi cheltuielile ţărilor sărace la combaterea schimbării climatice, cifră care ar putea să se ridice la 100 de miliarde pe an în 2020, ceea ce echivalează, în această extrem de gravă problemă cu a aştepta până la calendele greceşti. Specialiştii  ştiu că aceste cifre sunt ridicole şi inacceptabile  faţă de volumul de investiţii necesar.  Provenienţa acestor sume este vagă şi confuză, astfel încât nu angajează pe nimeni.

    Care este valoarea unui dolar? Ce înseamnă 30 de miliarde? Toţi ştim că de la Bretton Woods, în 1944, până la ordinul prezidenţial al lui Nixon din 1971 – dat pentru a arunca pe economia mondială povara cheltuielilor cu războiul genocid din Vietnam -, valoarea dolarului, măsurată în aur, a fost redusă până azi de circa 32 de ori; 30 de miliarde  înseamnă mai puţin de un miliard, iar 100 000 împărţit la 32 echivalează cu  3 125, care nu ajunge acum nici pentru a construi o rafinărie  de capacitate medie.   Dacă ţările industrializate îşi îndeplinesc promisiunea de a contribui la cele în curs de dezvoltare cu 0,7% din PIB – lucru pe care cu excepţii numărate pe degete n-au făcut niciodată -, cifra ar depăşi 250 de miliarde în fiecare an.    Pentru a salca băncile, guvernul Statelor Unite a cheltuit 800 de miliarde. Cât ar fi dispus să cheltuie pentru a salva cele 9 miliarde de persoane care vor locui planeta în 2050, dacă nu cumva înainte nu se vor produce  secete îndelungate şi inundaţii provocate de  mări din cauza dezgheţului  calotelor şi a maselor de gheţuri din Groenlanda şi Antarctida?    Să nu ne lăsăm înşelaţi.  Ceea ce Statele Unite au vrut cu manevra de la Copenhaga  a fost să dezbine Lumea a Treia,  să îndepărteze peste 150 de ţări subdezvoltate de China, India, Brazilia, Africa de Sud şi altele cu care trebuie să luptăm uniţi pentru a apăra, la Bonn, în Mexic sau în orice altă conferinţă internaţională, împreună cu organizaţiile sociale, ştiinţifice şi umanitare, adevăratele Acorduri de care să beneficieze toate ţările şi să protejeze omenirea de o catastrofă care poate duce la  extincţia speciei noastre.

    Lumea  are tot mai multe informaţii, dar  politicienii au tot mai puţin timp pentru a gândi.

    Ţările bogate şi liderii lor, inclusiv Congresul Statelor Unite,  par să discute  care va fi ultimul care va dispărea.

    Când Obama va încheia cele 28 de serbări cu care şi-a propus  să celebreze acest Crăciun, dacă  printre ele este  inclusă şi cea a Regilor Magi, poate Gaspar, Melchior şi Baltazar îl vor sfătui ce are de făcut.

   Rog să fiu iertat pentru lungimea textului. N-am vrut să împart în două această Reflecţie. Le cer iertare răbdătorilor cititori.

FIDEL CASTRO RUZ –3 ianuarie 2010

Ora 3:16 pm  

January 8, 2010 Posted by | Diplomacy, Ecology, Economy, Environment, Fidel Castro, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Latin America, Leaders, Mass media, News, Politics, Religion | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Fidel Castro critica esecul de la Copenhaga: ORA ADEVĂRULUI

REFLECŢIILE COMANDANTULUI FIDEL:

      ORA ADEVĂRULUI

    Veştile care vin din capitala daneză reflectă haosul. Amfitrionii, după ce au conceput  o reuniune la care ar fi trebuit să participe circa 40 000 de persoane, nu mai au posibilitatea să se ţină de cuvânt.  Evo, care a fost primul sosit dintre cei doi Preşedinţi din ALBA, a exprimat adevăruri profunde care  emană din cultura milenară a rasei sale.    A asigurat, aşa cum arată agenţiile de ştiri, că are mandatul poporului bolivian să blocheze orice acord dacă textul final nu satisface alternativele. A explicat că schimbarea climatică nu este cauza ci efectul, că avem obligaţia  să apărăm drepturile  Pământului Mamă de modelul de dezvoltare capitalist,  cultura  vieţii faţă de cultura morţii. A vorbit despre datoria climatică pe care ţările bogate trebuie s-o plătească ţărilor sărace, şi să le restituie spaţiul atmosferic furat.

    A calificat de ridicolă cifra de 10 miliarde de dolari anuală oferită până în anul 2012, pe când în realtiate este nevoie de sute de miliarde în fiecare an, şi a acuzat Statele Unite că cheltuiesc  trilioane  în exportul de terorism în Irak şi Afganistan, şi instalează baze militare în America Latină.

    Preşedintele Republicii Bolivariene Venezuela a vorbit în ziua de 16 la Conferinţă, la ora 8:40 a.m., ora Cubei. A rostit un discurs strălucit, care a fost foarte aplaudat. Paragrafele  sunt lapidare.    Criticând un document propus Conferinţei de ministrul danez care prezida Conferinţa, a spus:

„…este un text care vine din nimic, nu vom accepta nici un text care nu vine de la grupurile de lucru, care sunt texte legitime  care au fost negociate în aceşti doi ani.”

„Există un grup de ţări care se cred superioare  nouă, celor din Sud, cele din Lumea a Treia…”

„…nu ne mirăm, nu există democraţie,  ne aflăm în faţa unei dictaturi.”

„…când veneam încoace  citeam câteva  lozinci  scrise pe străzi de tineri…Una: „nu schimbaţi clima, schimbaţi sistemul”…Alta: „dacă clima era o bancă ar fi fost salvată deja.”

„Obama (…)  a primit Premiul Nobel pentru Pace  în aceeaşi zi în care a trimis 30 000 de soldaţi să omoare oameni nevinovaţi în Afganistan”.

„Sprijin poziţia reprezentanţilor  de delegaţi din Brazilia, Bolivia, China, voiam numai să-i sprijin (…) dar nu mi-au dat cuvântul…”

    „Bogaţii distrug planeta, oare pleacă pe alta când va fi distrusă aceasta?”

„…schimbarea climatică este fără îndoială problema de mediu cea mai devastatoare din acest secol.”

„…Statele Unite va ajunge poate la 300 de milioane de locuitori; china are de aproape cinci ori populaţie mai numeroasă decât Statele Unite. Statele Unite consumă peste 20 de milioane de barili de petrol pe zi; China abia dacă consumă cinci sau şase milioane de barili pe zi.  Nu se poate cere acelaşi lucru  de la Statele Unite şi de la China.”

   „…a reduce emisiile de gaze  poluante şi a ajunge la o convenţie de cooperare pe termen lung (…) se pare că a eşuat, deocamdată.  Motivul care este? (…) atitudinea iresponsabilă şi lipsa de voinţă politică a ţărilor puternice de pe planetă.”

„…breşa care  desparte ţările bogate  şi sprace nu a încetat să se adâncească în ciuda  tuturor acestor conferinţe şi promisiuni neonorate şi lumea continuă să meargă pe calea distructivă.”

„”…Venitul total a 500 de indivizi cei mai bogaţi din lume este superior venitului celor 416 milioane de persoane cele mai sărace.”

„Mortalitatea infantilă este de 47 morţi la fiecare 1000 de naşteri vii dar în ţările bogate este de numai 5.”

„…Până când vom permite  să continue să moară milioane de copii din cauza unor boli vindecabile?”

„două miliarde 600 de milioane trăiesc fără servicii de sănătate.”

„Brazilianul Leonardo Boff scria: Cei mai puternici supravieţuiesc pe cenuşa celor mai slabi.”

„Jean Jacques Rousseau spunea…”Între cel puternic şi cel slab libertatea oprimă.” De aceea  imperiul vorbeşte de libertate, este libertatea de a oprima,  de a invada, de a asasina, de a anihila, de a exploata, aceasta este libertatea lor.  Şi Rousseau adaugă fraza salvatoare: „Numai Legea eliberează.”

    „Până când vom mai permite conflicte armate care masacrează milioane de fiinţe inocente cu scopul ca cei puternici să pună mâna pe resursele altor popoare?”

   „Acum aproape două secole un eliberator universal, Simon Bolivar a spus: „Dacă natura se opune, vom lupta contra ei şi o vom face să ne asculte.”

„Această planetă a trăit mii de milioane de ani fără noi, fără specia umană; nu-i suntem noi indispensabili ca să existe, dar noi fără Terra nu vom trăi…”

    Evo a vorbit în dimineaţa zilei de  joi. Discursul său  va fi de asemenea  memorabil.   „vreau să exprim supărarea noastră pentru lipsa de organizare şi pentru tergiversările  la această reuniune internaţională…” a spus el cu sinceritate  la începutul discursului. Ideile sale de bază:

„Când întrebăm ce se întâmplă cu amfitrionii, (…) ni se spune că  sunt Naţiunile Unite; când întrebăm ce se întâmplă cu Naţiunile Unite, spun că este vorba de Danemarca şi nu ştim  cine dezorganizează această reuniune internaţională…”    „…sunt foarte surprins  pentru că se vorbeşte numai despre efecte şi nu despre cauzele schimbării climatice.”

„Dacă noi nu identificăm de unde vine distrugerea mediului (…) în mod sigur  nu vom rezolva niciodată această problemă…”

   „…sunt în dezbatere două culturi: cultura vieţii şi cultura morţii; cultura  morţii, care este capitalismul. Noi, popoarele indigene, spunem,  să trăim mai bine, mai bine pe seama  celuilalt.”

„…exploatându-l pe celălalt, jefuind resursele naturale,  violând-o pe Mama Terra, privatizând serviciile  de bază…”

   „A trăi bine este a trăi în soldiaritate, în egalitate, în complementaritate, în reciprocitate…”

„Aceste  două modalităţi de trai, aceste două culturi de viaţă  se află în discuţie  atunci când vorbim de schimbarea climatică, şi dacă nu identifică, care este cea mai bună formă de  trai sau de viaţă, sigur că nu vom rezolva niciodată problema, pentru că avem probleme  de trai: luxul, consumismul care face  rău omenirii, şi nu vrem să spunem adevărul  în aceste  genuri de reuniuni internaţionale.”

„…în cadrul formei noasstre de trai, a nu minţi este ceva sacru, şi tocmai acest lucru nu-l practicăm aici.”

„…în Constituţie spune să faci asta, să faci cealaltă: să nu furi, să nu minţi, să nu fii slab.”

„…Mama Terra sau Natura  există şi va exista fără specia umană; dar omul nu poate trăi fără planeta Terra, şi, prin urmare,  este obligaţia noastră să apărăm dreptul mamei Terra.”

„…salut Naţiunile Unite care, anul acesta, în sfârşit, a declarat  Ziua Internaţională a Terrei.”

„…mama este  ceva sacru, mama este viaţa noastră;  mama nu se închiriază, nu se vinde, nu se violează, trebuie respectată.”

„Avem profunde diferenţe faţă de modelul occidental, şi aceasta este dezbaterea în acest moment.”

„Ne aflăm în Europa, dv. ştiţi că multe familii boliviene, familii latinoamericane vin în Europa. De ce vin aici?  Să-şi îmbunătăţească condiţiile de trai. În Bolivia  ar putea câştiga 100, 200 de dolari pe lună; dar această familie, această persoană  vine aici  să îngrijească un bunic european,  o bunică europeană şi câştigă pe lună 1000 de euro.”

„Acestea sunt asimetriile pe care le avem  de la continent la continent, şi suntem obligaţi să dezbatem în aşa fel încât  să căutăm un anumit echilibru, (…) reducând aceste profunde asimetrii de la familie la familie, de la ţară la ţară, şi în special de la continent la continent.”

„Când (…) fraţii şi surorile noastre vin aici ca să supravieţuiască sau să-şi îmbunătăţească condiţiile de viaţă, sunt expulzaţi, există asemenea documente  numite de întoarcere (…) dar când  bunicii europeni au venit demult  în America Latină n-au fost expulzaţi niciodată.  Rudele mele, fraţii mei nu vin aici să acapareze nici mine, nici să ocupe mii de hectare ca să devină  moşieri. Înainte nu existau nici vize, nici paşapoarte ca să ajungi  la Abya Yala, acum  denumită America.”

„…dacă nu recunoaştem dreptul Mamei Terra, în van vom vorbi de  10 miliarde, de 100 de miliarde,  că este o ofensă adusă omenirii.”

„…ţările bogate trebuie să-i primească pe toţi emigranţii care sunt afectaţi de schimbarea climatică şi nu să-i  retrimită în ţările lor cum li se face acum…”

„…obligaţia noastră este de a salva toată omenirea şi nu numai jumătate din omenire.”

„…ALCA, Zona de Comerţ Liber în America. (… nu este Zona de Liber Comerţ în Americi, este o zonă de liberă colonizare în Americi…

   Între întrebările pe care le sugera Evo pentru un referendum mondial  în problema schimbării climei sunt:

„…sunteţi de acord  să fie restabilită armonia cu natura, recunoscând drepturile Mamei Terra?

Sunteţi de acord cu schimbarea acestui model de  supra-consum şi risipă, care este sistemul capitalist?”

„Sunteţi de acord ca ţările dezvoltate să reducă şi să-şi reabsoarbă emisiile de gaze cu efect de seră?

Sunteţi de acord să se transfere tot ce se cheltuieşte în războaie şi să se aloce un buget superior  bugetului  militar pentru schimbarea climatică?”

   Aşa cum se ştie, în oraşul japonez Kyoto, în anul 1997, s-a semnat o Convenţie a Naţiunilor Unite a Schimbării Climatice, care obliga 38 de ţări industrializate să-şi reducă emisiile de gaze cu efect de seră într-un anumit procent faţă de cele emise în anul 1990. Ţările Uniunii Europene s-au angajat la 8%, şi a intrat în vigoare în anul 2005, când majoritatea  ţărilor semnatare deja îl ratificaseră. George W. Bush, pe atunci preşedinte al Statelor Unite – cel mai mare  emiţător de gaze cu efect de seră, responsabile de  o pătrime din total -,  a respins convenţia  de la jumătatea anului 2001.

    Ceilalţi membri ai Naţiunilor Unite au mers înainte. Centrele de cercetări şi-au continuat munca. Este evident deja că o mare catastrofă ameninţă specia noastră. Poate cel mai rău este că egoismul orb al unei minorităţi privilegiate şi bogate să vrea să arunce  povara sacrificiilor necesare pe spatele imensei majorităţi a locuitorilor planetei.    Această contradicţie se reflectă la Copenhaga. Acolo mii de persoane îşi apără cu o mare fermitate punctele de vedere.    Forţa publică daneză foloseşte metode brutale pentru a zdrobi rezistenţa; mulţi dintre cei care protestează sunt arestaţi preventiv. Am luat legătura cu ministrul nostru de externe Bruno Rodriguez, care se afla la un miting de solidaritate în capitala Copenhaga, împreună cu Chavez, Evo, Lazo şi alţi reprezentanţi ai ALBA. L-am întrebat   pe cine reprima poliţia daneză cu atâta ură, răsucindu-le braţele şi lovindu-i în mod repetat pe spinare. Mi-a răspuns că erau cetăţeni danezi şi din alte ţări europene şi membri ai mişcărilor sociale care cereau Conferinţei o soluţie reală acum pentru a face faţă schimbării climatice. Mi-a mai spus că la ora 12 noaptea vor continua dezbaterile Conferinţei. Când am vorbit cu el era deja noapte în Danemarca. Diferenţa orară este de şase ore.

   Din capitala daneză, delegaţii noştri ne-au informat  că ce va fi mâine 18, vineri, va fi mai rău. La ora 10 dimineaţa se vor suspenda pentru două ore lucrările Conferinţei Naţiunilor Unite şi  şeful guvernului Danemarcei va susţine o întâlnire cu 20 de şefi de stat invitaţi de el pentru a discuta cu Obama „probleme globale”. Aşa numesc ei reuniunea al cărei obiectiv este de a  impune un acord pentru schimbarea climatică.    Deşi la reuniune vor participa toate delegaţiile oficiale,  îşi vor putea spune opinia numai „invitaţii”. Nici Chavez, nici Evo, desigur,  nu se vor afla printre cei cu dreptul de a emite opinii. Ideea este că ilustrul Premiu Nobel să-şi poată pronunţa discursul  pre-elaborat,  precedat de decizia care se va adopta la această reuniune de a transfera  acordul pentru finele anului viitor la Ciudad de Mexico.  Mişcărilor sociale nu li se va permite să fie prezente. După acest show, în salonul principal  al reuniunii va continua „Conferinţa” până la închiderea sa lipsită de glorie.     Cum televiziunea a transmis imaginile, lumea a putut vedea metodele fasciste folosite la Copenhaga  contra persoanelor.  Tineri în imensa majoritate, manifestanţii reprimaţi şi-au câştigat solidaritatea popoarelor.

    Pentru şefii imperiului, în ciuda manipulărilor şi minciunilor cinice,  vine ora adevărului.  Proprii lor aliaţi cred tot mai puţin în ei. În Mexic, ca şi la Copenhaga şi în orice ţară din lume,  vor întâmpina rezistenţa crescândă a popoarelor care nu şi-au pierdut speranţa de a supravieţui.

FIDEL CASTRO RUZ

17 decembrie 2009

December 26, 2009 Posted by | Diplomacy, Ecology, Economy, Environment, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Latin America, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics, United States | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

FIDEL CASTRO TO DIPLOMATIC CENTER (II)

SEVEN DAGGERS AT THE HEART OF THE AMERICAS 

Fidel Castro

            I read and reread data and articles written by smart personalities, some better known than others, who publish in various media outlets drawing the information from sources nobody questions.  Everywhere in the world, the people living on this planet are taking economic, environmental and war risks due to the United States policies but no other region of the world as threatened by such grave problems as that country’s neighbors, that is, the peoples of this continent south of that hegemonic power.

            The presence of such a powerful empire –with military bases, nuclear submarines and aircraft carriers; modern warships and sophisticated fighter planes that can carry any type of weapons, deployed in every continent and ocean; with hundreds of thousands of troops and a government that claims absolute impunity for them– is the most important headache for any government, be it a leftist, rightist or center government, an allied of the United States or not.

            The problem for those of us who are its neighbors is not that it is a different country with a different language. There are Americans of every color and background. They are people just like us with all kinds of feelings, in one sense or another. What is dramatic is the system that has been developed there and imposed on everyone else. That system is not new to the use of force and to the domination methods that have prevailed throughout history; what is new is the time we are living. Approaching the issue from a traditional perspective would be a mistake and no one would benefit. Reading and getting acquainted with the ideas of the advocates of the system can be very educational for it helps to become aware of the nature of a system which builds on a continuous appeal to selfishness and to the peoples’ most basic instincts.

            Without convictions about the value of conscience and its capacity to prevail over instincts, it would not be possible to even speak of a hope for change in any period of the very short history of man. Neither would it be possible to understand the formidable obstacles lying in the way of the different political leaders of the Latin American or Ibero-American nations in the hemisphere. In any case, the peoples living in this part of the world in the last tens of thousands of years until the famous discovery of the Americas had no traits of the Latin, Iberian or European peoples and their features resembled more those of the Asian peoples where their ancestors had come from. Today, we can find them on the faces of the indigenous people in Mexico, Central America, Venezuela, Colombia, Ecuador, Brazil, Peru, Bolivia, Paraguay and Chile, a country where the Araucanians wrote enduring pages. In certain areas of Canada and Alaska they still preserve their indigenous roots as purely as they can, but in the continental United States a large part of the ancient peoples was exterminated by the white conquerors.

            As everybody knows, millions of Africans were uprooted from their land and brought to work as slaves in this hemisphere. In some countries like Haiti and a large part of the Caribbean Islands their descendants make up the majority of the population, and in some other countries they add up to large segments. In the United States, there are tens of millions of people of African descent who, as a rule, are the poorest and most discriminated against.

            For centuries that country claimed privileged rights over our continent. At the time of Jose Marti, it tried to impose a single currency based on gold, a metal whose value has been the steadiest through history. In general, international trade was based on gold; but that is not the case today. From the days of Nixon’s administration, world trade developed on the basis of the paper money printed by the United States, the dollar, a currency worth today about 27 times less than in the early ‘70s; one of the many ways to dominate and defraud the rest of the world. At the present moment, however, other currencies are taking the place of the dollar in international trade and in the hard currency reserves.

            Then, while the value of the empire’s currency is decreasing, its military forces’ reserves are increasing and the state-of-the-art technology and science monopolized by the superpower are largely directed to weapons development. Presently, it is not only the thousands of nuclear missiles or the modern destructive power of conventional weapons, but the guided planes piloted by robots. This is not just a fantasy. Some of these aircraft are being used in Afghanistan and elsewhere. Recent reports indicate that in a relatively near future, by the year 2020, –long before the Antarctic icecap melts– the empire plans to have among its 2500 war planes, 1100 fifth-generation F-35 and F-22 fighter-bombers. Just to give an idea of that potential, suffice it to say that the aircraft used at the Soto Cano base in Honduras to train that country’s pilots are F-5, and the ones supplied to the Venezuelan air force –prior to Chavez– and to Chile and other countries, were small F-16 squadrons.Even more significant is the empire’s plan for the next 30 years anticipating that every U.S. combat aircraft, from fighter planes to heavy bombers and tanker planes are piloted by robots.   Such a military might is not a necessity of the world; it is a necessity of the economic system that the empire imposes to the world.

            Anyone understands that if the robots can replace the combat pilots, they can also replace the workers in many factories. The free-trade agreements that the empire is trying to impose on the countries of this hemisphere mean that these workers will have to compete with the advanced technology and the robots of the Yankee industry.

            Robots do not go on strike; they are obedient and disciplined. We have seen on TV machinery that can pick up apples and other fruits. The question could also be asked to the American workers. Where will the jobs be? What is the future that capitalism without borders, in its advanced development stage, assigns to the people?

            In light of this and other realities, the leaders of UNASUR, MERCOSUR, the Rio Group and others cannot but analyze the very good question raised by Venezuela: What’s the meaning of the military and naval bases that the United States wants to set up around Venezuela and in the heart of South America? I remember that a few years back, when relations between Colombia and Venezuela, two sister nations bound by geography and history, grew dangerously tense Cuba quietly promoted significant steps leading to peace between them. Cuba will never encourage war between sister nations. Historic experience, the manifest destiny claimed and applied by the United States and the weak accusations against Venezuela about weapon supplies to the FARC, combined with the negotiations aimed at granting to the U.S. Armed Forces seven places in that territory to be used by their air and naval troops, are leaving Venezuela no other choice but to invest in weaponry the resources it could use for the economy, social programs and cooperation with other countries of the region having less resources and development. Venezuela’s military build-up is not aimed against the fraternal people of Colombia but against the empire which already tried to overthrow its Revolution and today intends to set up its sophisticated weapons near the Venezuelan border.

            It would be a serious mistake to believe that only Venezuela is being threatened. Actually, every country in the south of the continent is under threat. Not one of them will be able to avoid the issue as some of them have already stated.           The present and future generations will pass judgment on their leaders for the way they conduct themselves at this moment. It is not only the United States, but the United States and the system. What does it offer? What does it want?

            It offers the FTAA, that is, the early ruin of our countries: free transit of goods and capital, but not free transit of people. They are now afraid that the opulent consumerist society is inundated by poor Hispanics, indigenous people, black, mulatto or whites who cannot find jobs in their own countries. They return everyone who commits an offense or that they do not need; quite often these people are killed before they enter that country or returned like animals when they are not necessary. Twelve million Latin American or Caribbean immigrants remain in the United States illegally. A new economy has emerged in our countries, especially in the smallest and poorest: that of remittances. In times of crisis, this strikes mostly the immigrants and their families. Parents and children are separated, sometimes forever. If the immigrant is of military age, he is given the chance to enlist for fighting thousands of miles away from home “on behalf of freedom and democracy,” and if they do not get killed, on their return they are given the right to become US citizens. Then, as they are well trained they are offered the possibility of a contract, not as official soldiers but as civilian soldiers for the private companies that provide services to the imperial wars of conquest.

            There are other extremely serious dangers. There are always news of immigrants from Mexico and other countries of our region dying as they try to cross the U.S.-Mexican border. The number of victims each year widely exceeds the totality of those who lost their lives in the almost 28 years of existence of the famous Berlin Wall.            But what is most incredible is that there is hardly any news in the world about a war that is taking thousands of lives every year. In 2009, more Mexicans have been killed than the number of American soldiers who died during Bush’s war on Iraq in the course of his administration.

            The cause of the war in Mexico is the largest drug market in the world: the United States market. But there is no war going on in the American territory between the U.S. police and the military fighting the drug-traffickers. The war has instead been exported to Mexico and Central America, but especially to the Aztec country which is closer to the United States. Dreadful images of dead bodies are shown on TV while news keep coming in of people murdered in the surgery rooms where their lives were being saved. None of these images originates in the U.S. territory.

            Such a wave of violence and bloodshed is expanding through the countries of South America, affecting them to a lesser or greater extent. Where does the money come from if not the endless source of the U.S. market? Likewise, consumption tends to expand to the rest of the countries in the region causing more victims and direct or indirect damages than AIDS, malaria and other illnesses put together.

            The imperial plans of domination are preceded by huge sums of money assigned to the task of deceiving and misinforming the public. For this purpose, they have the full complicity of the oligarchy, the bourgeoisie, the rightist intelligentsia and the media.   They are experts in spreading news of the politicians’ mistakes and contradictions. The fate of mankind must not be left in the hands of robots turned into people or people turned into robots.

            In the year 2010, the U.S. government will promote its policy through the State Department and USAID spending 2.2 billion dollars –12 percent more than the Bush administration received in the last year of its second term– and almost 450 million of them will be used to prove that the tyranny imposed on the world means democracy and respect for human rights.

            They constantly appeal to the human beings’ instinct and selfishness; they despise the value of education and conscience. The resistance put up by the Cuban people throughout 50 years is evident. Resistance is the weapon that peoples can never give up. The Puerto Ricans were able to stop the military exercises in Vieques by standing on the site of the firing range.

            Bolivar’s homeland is today the country they are most worried about for its historical role in the struggle for the independence of the peoples of the Americas. Cubans working there as healthcare and informatics specialists, educators, physical education and sports professors, agricultural technicians and specialists in other areas should do their best to fulfill their internationalist duty to prove that the peoples can put up a resistance and carry forward the most sacred principles of human society. Otherwise, the empire will destroy civilization and even the human race. 

Fidel Castro Ruz – August , 2009

August 13, 2009 Posted by | Diplomacy, Ecology, Economy, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Latin America, Leaders, Mass media, News, Politics, United States | , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Honduras coup d’état: will Latin America return to era of military dictatorship? By Professor Anton Caragea

Honduras coup d’état: will Latin America return to era of military dictatorship? By Professor Anton Caragea 

zelaya1                                                           

At the early hours of 28 of June 300 military enter the Honduras Presidential Palace, disarmed the Presidential Guard and arrest the President Manuel Zelaya. The President was quickly exiled to Costa Rica while the landlords Parliaments appointed a poppet president    , one of the richest men in the country.  The first word of the deposed President: this is a coup d’état not only against Honduras but the world? Is he right?

Why was ousted Manuel Zelaya?

In only 3 years after winning the presidential poll in 2006 Manuel Zelaya has being the champion of three major reforms in his country that made him powerful enemies. The first of his planned reforms is a land reform, necessary in a country where 7.000 people (around 0, 1 percent of country population) are owners of 80% percent of the land. The social problem in Honduras is dramatically, with 50% percent of the population below poverty line and unemployment of more than 1, 7 million people the situation is critical. The land reform program was destined to increase little farm, to support city poor from slams to engage in agriculture or alternative economic sectors. But the land owners fight with ferocity to blocked this initiative of President Zelaya as they opposed social program for building roads, sanitation and social houses in the poorest area of the country as they claimed this project where economic unrealistically.

Second project of Zelaya was the constitutional reform needed in a country with social problems, economical unfair system and under an oligarchy rule for more than 50 years. Let’s not forget that the current Constitution was forged under the watchful eye of the military dictatorship and was a condition of the military leaders to restore civilian rule after 20 years of military rule. Zelaya had tried to transform his country in a participative democracy with popular referendum, local’s consultation, extended presidential term and social and economic support for the poor. These changes in the constitution will empower president to make economical reform to improve the living standards of life in the poor stricken country.   The Honduras elite quickly turn into a trans-party alliance of the rich and started to plot the unseat of the president. The decisive moment was the announcement of a non-binding referendum that will prove to the world the Honduras people will for change and constitutional reform. As poll suggested that the referendum will give a more than 70% percent backing to the presidential plan  the opposition launch the coup d’état at the first day of the referendum and burn the ballot boxes.

The third project that created distrust in the President was the moral project, a campaign destined to disclose high pay for the official, to launch corruption enquiry in high state official fortune. This measure cost the president the support of his own Liberal Party made of influential characters many with strong economic ties, the board of the party decided that Zelaya is a loose cannon and a danger to his own party and redrew support for his projects.

The coup will decide Latin America future.

If the coup d’état will work this will be a signal for Latin America that the old days of military dictatorship are back. Already there are frictions between the army and the head of state in Ecuador, Bolivia and Argentina. Bolivian president Evo Morales just survive an attempt to his life mounted by extreme right in Bolivia and a military plot was uncover in 2008. Venezuela’s Hugo Chavez was already a victim of a coup d’état attempt in April 2002 and Rafael Correa of Ecuador was also under threat of military intervention. If Honduras attempt will be a successful one will launch a string of military intervention across Latin America destabilizing the region. Already the European Union expressed a strong support for President Zelaya and Organization of American States expressed recognition for Zelaya as the sole president of Honduras. Strangely enough the US reaction was equivocal voicing only concern for Constitutional rule, an expression that the coup leaders will take as a support of the Constitution and Zelaya`s supporters also as a support of their call for democracy.  In the light of this feeble response questions are poring: was possible that the Honduras military, a long time allied of US to mount a coup d’état without Washington knowledge or consent? Was possible that leaders of the opposition with CIA connection did not ask for support and council for the CIA head quarter before moving to oust the president?  Only the future statements from the White House and a clear and sever condemnation of the coup leaders will fade away this worries.

Will Latin America intervene?

The Honduras coup d’état is a threat to the stability in Latin America announced Hugo Chavez in Managua together with his Nicaragua, Ecuador  and Bolivia counterparts , also this was expressed by European Union representatives voicing support for the people of Honduras who rise against the military took over the country. Now the major issue is, will be Latin America strong enough and united enough to topple the military regime in Honduras? On this question the future of the region hang in balance.

June 29, 2009 Posted by | Ecology, Economy, Environment, Foreign policy, History, Informations, Mass media, News, Politics | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment