EMIL CONSTANTINESCU- Păcatul originar, sacrificiul fondator-Revoluţia decembrie ‘89

O CARTE FUNDAMENTALA PENTRU ROMANIA

EMIL CONSTANTINESCU- Păcatul originar, sacrificiul fondator-Revoluţia decembrie ‘89

Revoluţia din decembrie ’89: Păcatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de şapte volume dedicate ultimelor două decenii din istoria României. Titlurile provizorii ale celorlalte volume sunt: Mineriadele: Faţa violentă a postcomunismului 1990 – 1999; Democraţia: De la naştere la majorat 1990 – 2007; Ţara ca o pradă: Calea românească spre capitalism 1990 – 2007; Preţul schimbării: Administraţia Constantinescu 1996 – 2000; De la ţara-problemă la model regional: Politica externă 1996 – 2000; Adevărul despre minciună: Manipularea opiniei publice 1989 – 2009.

 Sunt necesare aceste cărţi astăzi într-o Românie membră a Uniunii Europene şi a NATO, care a înregistrat zece ani de creştere economică şi se confruntă astăzi cu efectele crizei financiare mondiale? Nu e momentul să întoarcem paginile însângerate ale Revoluţiei din decembrie ’89 şi pe cele controversate ale tranziţiei post-comuniste pentru a ne ocupa de un prezent şi mai ales de un viitor care se anunţă neliniştitor? Sunt de acord şi chiar mă preocupă conturarea unei viziuni, a unei strategii pe termen lung pentru progresul României, dar cred că înainte de a întoarce paginile istoriei recente trebuie să le citim cu atenţie. Pentru că vremurile grele cer o solidaritate socială şi naţională care nu poate fi clădită pe minciună. Realitatea existenţei instituţiilor democratice nu poate ascunde lipsa de încredere în cei care le reprezintă. Performanţele economice nu pot ascunde corupţia. Stabilitatea politică nu poate ascunde lipsa unor ideologii bazate pe idealuri politice care separă partidele de grupurile de interese. Stabilitatea socială nu poate ascunde lipsa de demnitate a celor care acceptă să fie cumpăraţi sau mituiţi la un preţ derizoriu. Şi nici realitatea unei profunde crize morale generate de confuzia valorilor şi de o lipsă a respectului de sine. Toate acestea îşi au originea, după părerea mea, în lipsa de curaj întru asumarea unui trecut pe care nu-l putem schimba, dar pe care, dacă îl înţelegem, îl putem folosi pentru a-i evita erorile şi a construi un viitor mai bun.

Mi-am asumat scrierea acestor cărţi din mai multe motive. Pentru că, printr-un joc al destinului, am avut acces direct la documente esenţiale. Pentru că am avut ocazia să fiu în contact direct cu mari actori ai jocului politic european şi mondial. Pentru că, prin acelaşi joc al destinului, m-am aflat în miezul unor evenimente care au hotărât cursul istoriei ultimelor două decenii. Dar mai ales pentru că pot să spun fără ezitare lucrurile pe care le-am trăit şi pe care le-am aflat, să public informaţii corecte şi documente despre persoane în viaţă care ocupă poziţii cheie în politica, în administraţia şi în economia României. Pot face acest lucru pentru că nu pot fi şantajat cu nimic din trecutul meu. Şi nu pot fi cumpărat cu nici un fel de avantaje pentru prezent sau viitor. O pot face înfruntând pe cei care dirijează opinia publică, pentru că nu mă preocupă nici voturile, nici ratingurile la televiziune care dau notorietate şi apoi, prin confuzie, aduc popularitate şi încredere.

„Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi“, ne-a învăţat Mântuitorul. Experienţa regimului totalitar ne-a dovedit că trebuie să fii cu adevărat liber în sinea ta, ca să poţi spune adevărul deschis, tuturor, ceea ce rămâne valabil şi acum când trăim în democraţie şi libertate constituţională.

Până unde trebuie spus adevărul? Până la capăt. Pentru că, aşa cum a scris cunoscutul dizident sovietic, Vassili Grossman, în cartea sa Viaţă şi destin: „Adevărul este unul singur. Nu există două adevăruri. E greu să trăieşti fără adevăr sau cu frânturi, cu o fărâmă de adevăr, cu un adevăr ciuntit, amputat. Numai o parte a adevărului nu reprezintă adevărul.“

De ce scriu abia acum despre aceste adevăruri? Pentru că acum a venit timpul. În 1989 – 1996 m-am aflat în stradă pentru a protesta împotriva comunismului şi a neocomunismului travestit în democraţie. Mi-am consacrat timpul, împreună cu cercurile intelectuale democractice, construirii unui program politic şi moral radical pentru România, ca o alternativă necesară la o reformă de tip gorbaciovist sau la un stat oligarhic, pseudo-democratic şi pseudo-capitalist. A fost o perioadă dură, care nu a lăsat timp reflecţiei, ci doar acţiunii.

În cei patru ani ai mandatului meu de preşedinte al României (1996-2000), m-am străduit să fiu un garant al respectării legilor, al separaţiei puterilor în stat şi al bunei funcţionări a instituţiilor publice şi m-am considerat îndatorat să iau numai acele decizii care corespundeau interesului naţional. Sub presiunea unor evenimente dramatice nu am găsit atunci răgazul de a cerceta în profunzime cauzele unor situaţii mai vechi sau recente, care puneau în pericol pacea, suveranitatea, stabilitatea politică, socială şi economică a ţării pentru că am fost obligat să mă concentrez pe găsirea unor soluţii care nu puteau întârzia. Am stăruit să creez condiţiile pentru ca jurişti, istorici, politologi, sociologi, jurnalişti să poată cerceta aceste cauze folosind cadrul democratic instaurat în cei patru ani în care am condus România. Cei mai mulţi s-au eschivat. Unii, mai puţini, au făcut-o cu demnitate profesională şi morală.

După terminarea mandatului, m-am străduit – e drept fără prea mare succes – să mă opun, în zona civică şi politică, manipulărilor intelectuale care au deformat realitatea ultimelor două decenii în funcţie de interesele unor grupuri şi persoane provenite din fosta Securitate, din nomenclatura PCR şi ale acoliţilor lor. S-a dovedit că am avut dreptate când am susţinut că nu am fost învins de Securitatea „din serviciile de informaţii sau din instituţiile statului“, ci – aşa cum arată textul declaraţiei mele din 1999 – de cei din afara administraţiei care, acaparând mijloace de comunicare şi folosind libertăţile democratice, au putut distorsiona faptele, înlocuind cu neruşinare adevărul prin minciună. Blocat ani la rând în afara zonei comunicării publice, am ales calea editării acestor cărţi, cu speranţa că ele îşi vor găsi cititorii de bună credinţă.

Astăzi, liber de exigenţele unei poziţii oficiale, sunt dator să spun oamenilor, care îşi doresc adevărul, tot ceea ce ştiu. Adevărul despre România anilor 1989-2009 este o mărturie despre suferinţa şi umilinţele unor oameni zdrobiţi de evenimentele acestor ani, despre crimele, rapacitatea şi aroganţa celor care au profitat de ele, dar şi despre cei care au crezut într-un viitor necomunist şi european al României, au luptat pentru el şi au reuşit să-l impună chiar şi acelora care nu l-au dorit. Îmi dau seama că informaţiile şi, mai ales, probele obţinute desenează un tablou al unei realităţi pe care am trăit-o fără ca, de cele mai multe ori, să o înţelegem.

Nu am pretenţia că sunt deţinătorul unui adevăr politic, juridic sau istoric incontestabil, şi sunt gata să discut şi să accept orice documente, fapte sau mărturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educaţia mea ştiinţifică şi religioasă m-a ajutat să cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ură sau intoleranţă. Recunosc însă o anume încrâncenare în ceea ce am scris venită din durerea unui om care a trăit în miezul evenimentelor şi se simte lovit de acceptarea cinică a crimelor, abuzurilor, corupţiei şi minciunii, sau de indiferenţa la fel de cinică cu care sunt încă privite de către o mare parte a societăţii româneşti.

Conspiraţia tăcerii şi a minciunii, care a sugrumat istoria adevărată a ultimelor decenii şi nu numai, are temeiuri mult mai adânci decât teama de pedeapsă a celor care au comis crime şi abuzuri, sau au profitat de ele. Ele nu se explică nici prin interesul material personal sau de grup al celor care au furat sau au beneficiat de jaful avuţiei naţionale. Sunt resorturi mult mai adânci, care vin din psihologia individuală, din mentalul colectiv. Ele merg de la acceptarea cu uşurinţă a unor falsuri evidente, care pot înjosi viaţa cuiva, până la contestarea unor dovezi clare, care pot înălţa demnitatea cuiva, de la plăcerea inventării minciunilor până la acceptarea perversă de a fi minţit frumos. În acest sens, restituirea adevărului istoric va fi o reparaţie adusă demnităţii naţionale reprezentate de o majoritate tăcută care trăieşte onest, cu conştiinţa respectului de sine.

Am scris aceste cărţi de pe poziţia victimelor minţite sau speriate, care nu-şi cunosc sau nu-şi pot apăra drepturile. Le-am scris de pe poziţia milioanelor de români cinstiţi care cred în adevăr, în dreptate şi în demnitate.

Cele şapte cărţi din seria Adevărul despre România sunt adresate în primul rând celor care nu mai doresc ca ei şi copiii lor să trăiască în minciună. Ele îi vizează însă şi pe cei care, dimpotrivă, au ales să trăiască în minciună, pentru ca nici ei să nu mai poată să spună: N-am ştiut.