Centrul Diplomatic/Diplomatic Center

Centrul de Studii Politice si Diplomatie/ Center for Political Science and Diplomacy



Fidel Castro


The meeting in Costa Rica didn’t, nor could it, lead to peace.  The people of Honduras are not at war, it’s just the perpetrators of the coup who are using weapons against the people.  One should demand that they cease their war against the people.  That meeting between Zelaya and the coup was only good for discrediting the constitutional president and wearing away at the energies of the Honduran people.

World public opinion learned about what was happening in that country through the images broadcast by international television, basically Telesur, which without losing a single second, faithfully broadcast each one of the events happening in Honduras, the speeches made and the unanimous agreements of the international bodies against the coup.

The world could watch the blows that rained down on men and women, the thousands of tear gas bombs thrown into the crowd, the rude gestures with weapons of war and the shots intended to intimidate, wound or murder citizens.

The idea that the US ambassador in Tegucigalpa, Hugo Llorens, didn’t know about or discouraged the coup is absolutely false.  He knew about it, just like the American military advisors who didn’t stop for a minute in their training of Honduran troops.

Today we know that the idea to promote a peace process from Costa Rica arose from the offices of the State Department, in order to contribute to the strengthening of the military coup.

The coup was conceived and organized by unscrupulous characters on the far-right, who were officials in the confidence of George W. Bush and had been promoted by him.

All of them, without exception, have a thick file of activities against Cuba.  Hugo Lorens, the ambassador in Honduras since the middle of 2008, is a Cuban-American.  He is part of the group of aggressive US ambassadors in Central America, made up of Robert Blau, the ambassador in El Salvador, Stephen McFarland in Guatemala and Robert Callahan in Nicaragua, all appointed by Bush in the months of July and August of 2008.

The four of them follow the line of Otto Reich and John Negroponte who, together with Oliver North, were responsible for the dirty war against Nicaragua and the death squads in Central America that cost the peoples of the region tens of thousands of lives.

Negroponte was Bush’s representative at the United Nations, the US intelligence tsar, and finally under-secretary of State.  Both he and Otto Reich, using different routes, were behind the coup in Honduras.  

The base at Soto Cano in that country, home to the Joint Task Force-Bravo of the US Armed Forces, is the main point of support for the coup d’état in Honduras.  

The United States has the dismal plan to create five more military bases around Venezuela, with the excuse of replacing the one in Manta, Ecuador.

The absurd adventure of the coup d’état in Honduras has created a really complicated situation in Central America that cannot be resolved with trickery, deceit and lies.

Every day we learn about new details in the US implication in that action that will also have serious repercussions in all of Latin America. 

The idea of a peace initiative from Costa Rica was transmitted to the president of that country from the State Department when Obama was in Moscow and he was declaring at a Russian university that the only president of Honduras was Manuel Zelaya.

The perpetrators of the coup were in a predicament.  The initiative transmitted to Costa Rica was seeking the goal of saving them.  It is clear that every day of delay has a cost for the constitutional president and tends to dilute the extraordinary international support he has received.  The Yankee manoeuvre does not increase the possibilities for peace, just the opposite, it decreases them, and the danger of violence grows, since the peoples of our America will never resign themselves to the fate that has been programmed for them.

With the Costa Rica meeting, the authority of the UN, the OAS and the other institutions that committed their support to the people of Honduras is being questioned. 

When Micheletti, the de facto president, yesterday announced that he is willing to step down from his position if Zelaya resigns, I already knew that the State Department and the military in the coup had agreed to replace him and send him again to Congress as part of the manoeuvre.

The only correct thing to do at this moment is to demand that the government of the United States ceases its intervention, stops giving military aid to the coup and pulls out its Task Force from Honduras. 

What they want to demand from the Honduran people in the name of peace is to deny all the principles for which all the nations of this hemisphere have fought. 

 “Respect for the rights of others means peace”, said Juárez.

July 30, 2009 Posted by | Diplomacy, Economy, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics, United States | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Syria: the key for peace in the Middle East by Professor Anton Caragea


In only three month the US Middle East envoy, George Mitchell made two visits to Damascus prompting the world attention to the new place of Syria in the region.  What is the new role of Syria in Barrack Obama vision of peace for the Middle East?

Syria: an astonishing survival.

In 2003 Syria seemed to be on the brink of the abyss: a US lead invasion of Iraq has turn up side down the region, G. Bush placed Syria on the list of state to be attacked , in Lebanon US sponsored the anti-Syrian opposition in the  hope that will further isolate Syria.  The death of Hafez al Assad in 2000 and the ascension to power of a young leader, Bashar al Assad made the situation even more fragile. In this difficult climate of isolation, war in Iraq, US pressures and sanctions Syria succeeded a remarkable transformation.

First step was made by bringing to power a generation of very effective , western educated leaders that transformed the country in just a few years: Dr.Mohsen Bilal,  a very efficient minister of  information that transformed the media landscape of the country offering open gates policy to private  newspapers and media channels  ,Wallid Al Moallem, Foreign Affairs Minister  of Syria succeed in promoting a new image of his country  tacking Syria out of the isolation  , Dr. Faissal Mqdad, vice-minister of Foreign Affairs supported this active and efficient diplomacy transforming Syria in a diplomatic Mecca in the last five years  supported in this efforts  by professional  diplomats like Walid Othman and other dedicated diplomats  and the charismatic  Mr. Saadala Agaa, Minister of Tourism, that made Syria a touristic power in the region busting countries revenues from tourism . This new team brought to power by President Bashar al Assad succeeded simultaneous in disengaging Syria from Lebanon, restoring diplomatic ties with Lebanon, sheltering 1, 5 million refugees from Iraq (a humanitarian crisis of never viewed scale), creating economic development of 5% percent per year, closing the border to Iraq for terrorist group and having an effective diplomacy in the region and developing connection with European Union. This mixture of powerful diplomacy, open society and strong democracy   made Syria a key for peace in the region. The assessment  of first nine year of Bashar al Assad in power is a strong  positive one.  

No peace without Syria.

An Arab diplomatic wisdom is saying that in Middle East could not be a war without Egypt and peace without Syria. The latest years offers a new meaning to this word of wisdom. Syria has proven to be a force for peace in the region and a fundamental actor: supporting Hezbollah in his resistance made Syria a part of the reconstruction of Lebanon security and peace and in may 2009 election when Hezbollah lost the Lebanese elections Syria supported the peaceful recognition of the election results and the creation of a unity government. Also the Syrian diplomatic campaign for Golan was a new success, even US announcing that Israel must relinquish the Golan Heights to rightful owner: Syria, in the peace processes. The open relation with Turkey, accepting Turkey mediation with Israel and the worming relation with Iraq and Golf States transformed Syria in the diplomatic rally point for France ( N. Sarcozy visit Damascus in 2008 , Bernard Kouchner , French foreign minister  in 2008 and 2009)   or for Qatar diplomacy. Even in 2008 Bashar al Assad was invited for 14 July celebration in France, an honor that only few have.    

Visit in Damascus for the eyes of Tel Aviv.


The US diplomatic overture to Syria is destined no doubt to exercise pressure on Israel. The US-Israel relation are suffering from a diplomatic cold after the Barrack Obama speech in Cairo and US decision to pressure Israel for  a halt in settlements construction and to re-open dialogue with Palestinian Authority.  Until now Israeli government choose to ignore the joint US-European Union- Russia pressure for a sincere dialogue with Palestine Authority and for halting the settlements in territories occupied after 1967 war. The US decision to send a new ambassador in Damascus and European Union rapprochement with Syria, all indicate that Israel could not hope indefinitely to go against international community wishes.

Now G. Mitchell goes to Damascus with a solid agenda: peace talks, returning Golan Heights to Syria, Damascus aid in stabilizing Iraq, removing Syria from US black list etc.  Especially Washington is interested in having Syrian backing for a swift resolution of Iraq conflict to relinquish the US troops station there.  US are conscience that Iraq will  descend in anarchy and havoc  after the US army pull out. US are trying to support a second : a Syrian model of open society, secular state, political equilibrium that will satisfy also Kurdish autonomy ambition and Sunni worries over a Shia controlled Iraq. This Syrian model in Iraq depends on Damascus support and is a valuable asset in US- Syria negotiation.  G. Mitchell is now in Damascus and already announced that what will be back.     

Now the question is if US has embarked only in a charmed offensive to worry Israel or really G. Mitchell found on the road to Damascus the light of a new policy for the region?

July 26, 2009 Posted by | Diplomacy, Economy, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Leaders, Mass media, News, Politics, Religion, Syria, Tourism, Travel, United States | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

THE SYRIAN REVELATION by Vlad Hogea, vicepresident of Romanian Conservative Party


Vlad Hogea

I spent a week in Syria, with a media delegation chaired by Professor Anton Caragea, director at the Institute for Political Science and International Affairs. Our visit was made possible through the kindness of the Ambassador of the Arabic Republic of Syria in Romania, his Excellency Walid Othman.
I knew some things about that part of the Levant especially that the Romanian-Syrian links have been extremely tight over the last 40 years: do not forget that 35.000 Syrians (3 of them – are being ministers in office in the Damascus Government along with many other officials!) studied at the universities in our country. Some of them got married with Romanian women and formed mixed families. Thousands of companies in Romania are owned by Syrian citizens. The Romanians built refineries and other important landmarks in Syria.  So we have in common things linked to our recent past, to continuous present and consequently there are the premises for a good cooperation in the future.
 I set out this journey hopping that Syria is a country to be discovered and I came back with the satisfaction of a true revelation. None of the stereotypes promoted by some journalists having the wrong information or bad intentions is valid. On the contrary, I have gladly traveled across a wonderful country from all the points of view. Syria has a long and glorious history (don’t forget that Damascus is the oldest capital in the world, and it remained like this until these very days) but it is also opened to the new and to the modern civilization (this is to be seen even in its infrastructure) in the context of political stability honorably represented by the President Bashar al Asad (the son and the spiritual heir of Hafes al Asad), the BAAS party and the National Progressive Front.
I saw the place where Saul of Tarsus got the message from God on the road to Damascus and became a Christian, being later known as Saint Paul. I entered the Umayyad Mosque (where lies the head of Saint John the Baptist also honored by the Islamic religion). I touched the Tomb of Saladin (the famous conqueror of Jerusalem and unifier of the Arabic tribes), but we didn’t miss the monasteries built to honor Saint Takla and Saint Serge and Bacchus (no connection with the god of wine). I visited the Azem palace, the Alep and Crac de Chevaliers fortress, the ancient vestiges from Ugarit, the magnificent area of Latakia, the Roman Amphitheatre from Bosra (much better preserved than the Colosseum in Rome) – the city where Mohammad met a Christian monk who told him that he would be the great prophet of a new religion. I went to Golan Heights, at Quneitra, the city completely destroyed (according to the conclusions of the international commission) by the Israeli troops in 1973 between the moment of signing the armistice and that of the partial retreat. Of course the official meetings at the ministerial and political level offered us the privilege to find out many interesting things about today’s realities and about Syria’s role as “part of the solution not of the problem in the region” (as stated by the president of the country).
We were welcomed and well treated everywhere. It’s a real friendship widely expressed by the Syrians. A friendship built and consolidated during decades of mutual trust, a friendship that nobody has the right to ignore or to denigrate.

July 25, 2009 Posted by | Economy, Environment, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Leaders, Mass media, News, Politics, Religion, Tourism, Travel | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment


Scrisoare deschisă către Administraţia Obama

dinspre Europa Centrală şi de Est


Scrisoare semnata de :

Emil Constantinescu , Valdas Adamkus, Martin Butora, Pavol Demes, Lubos Dobrovsky, Matyas Eorsi, Istvan Gyarmati, Vaclav Havel, Rastislav Kacer, Sandra Kalniete, Karel Schwarzenberg, Michal Kovac, Ivan Krastev, Alexander Kwasniewski, Mart Laar, Kadri Liik, Janos Martonyi. Janusz Onyszkiewicz, Adam Rotfeld, Vaira Vike-Freiberga, Alexandr Vondra, Lech Walesa

Am scris această scrisoare deoarece, în calitate de intelectuali din Centrul şi Estul Europei, dar şi de formatori de opinie, suntem preocupaţi de viitorul relaţiilor trans-atlantice şi de calitatea viitoarelor relaţii dintre Statele Unite şi ţările din regiunea noastră. Vă scriem în nume personal, ca prieteni şi aliaţi ai SUA, dar şi în calitate de persoane implicate în activităţile europene.

Naţiunile noastre sunt profund îndatorate Statelor Unite. Am beneficiat foarte mult de pe urma conducerii luminate şi a artei diplomatice a SUA. Mulţi dintre noi ştiu din proprie experienţă cât de important a fost sprijinul dvs pentru obţinerea libertăţii şi a independenţei în timpul anilor întunecaţi de Război Rece. Angajamentul şi sprijinul din partea SUA au reprezentat un factor esenţial pentru succesul tranziţiei noastre democratice după căderea Cortinei de Fier. Fără viziunea şi călăuzirea Washington-ului, ar fi greu de imaginat că am fi putut ajunge ajunge astăzi în NATO şi chiar în UE.   

Am depus eforturi pentru a face această relaţie să funcţioneze într-un sistem de reciprocitate, astfel încât să ajungem pe o stradă cu dublu sens. Suntem voci pro-atlantice în cadrul NATO şi al UE.  Naţiunile noastre au luptat alături de SUA în Balcani, Irak şi astăzi în Afganistan.  Deşi contribuţia noastră poate părea uneori modestă în comparaţie cu implicarea dvs, este semnificativă comparativ cu procentul populaţiei ţărilor noastre şi al PIB.  Beneficiind în trecut de sprijinul dvs. pentru dezvoltarea democraţiei liberale şi a valorilor liberale, ne-am numărat printre cei mai mari susţinători ai promovării democraţiei şi drepturilor omului în lume.

După douăzeci de ani de la încetarea Războiului Rece observăm că totuşi Centrul şi Estul Europei nu mai reprezintă un punct central al politicii externe americane. În vreme ce administraţia Obama îşi stabileşte priorităţile de politică externă, regiunea noastră a ajuns o parte a lumii de care americanii au încetat în mare parte să mai fie interesaţi. Într-adevăr, uneori avem sentimentul că politica SUA are un asemenea succes, încât mulţi oficiali americani consideră că regiunea noastră este rezolvată odată pentru totdeauna şi că pot “bifa căsuţa” şi pot merge mai departe, ocupându-se de problematici strategice mai presante. Relaţiile au fost atât de apropiate de ambele părţi încât multe persoane din ambele părţi consideră că orientarea pro-atlantică a acestei regiuni, ca şi stabilitatea şi prosperitatea acesteia vor dura pentru totdeauna.

Această viziune este prematură. Nu toate lucrurile sunt perfecte nici în regiunea noastră, nici în relaţia trans-atlantică. Centrul şi Estul Europei se află la o răscruce din punct de vedere politic, iar influenţa şi popularitatea SUA sunt în declin. În prezent, există o percepţie din ce în ce mai dezvoltată a faptului că Centrul şi Estul Europei se află la o răscruce. Criza economică  mondială a atins şi regiunea noastră şi, ca peste tot, există riscul ca societăţile noastră să fie mai preocupate de situaţia internă şi să fie mai puţin implicate în problemele lumii exterioare. În acelaşi timp, au început să se adune nori de furtună la orizontul politicii externe. Ca şi dumneavoastră, aşteptăm rezultatele Comisiei UE asupra originilor războiului ruso-georgian. Dar impactul politic asupra acelui război a fost deja resimţit. Multe ţări au fost adânc tulburate când au văzut că alianţa atlantică nu intervine în timp ce Rusia a violat principiile de bază ale Actului Final de la Helsinki, Carta de la Paris şi integritatea teritorială a unei ţări care este membră în Parteneriatul NATO pentru Pace şi în Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic – toate acestea în numele apărării unei sfere de influenţă de la graniţele sale.

Influenţa şi popularitatea SUA se află, de asemenea, în declin. Astăzi, NATO pare mai slăbit decât la momentul în care am aderat noi. În multe dintre ţările noastre este percepută ca din ce în ce mai puţin importantă – iar noi simţim acest lucru. Deşi suntem  membri cu drepturi depline, oamenii îşi pun întrebarea dacă NATO va dori şi va fi capabilă să vină în apărarea noastră în situaţia unor viitoare crize. Dependenţa Europei de energia Rusiei crează o precupare suplimentară referitoare la coeziunea Alianţei. Declaraţia Preşedintelui Obama la recenta întrevedere la vârf a NATO referitoare la necesitatea oferirii unor planuri credibile de apărare pentru toţi membrii Alinaţei a fost binevenită, dar nu şi suficientă. Capacitatea noastră de a continua să avem sprijin public pe plan intern pentru contribuţia noastră la misiunile Alianţei în străinătate depinde şi de capacitatea noastră de a arăta că propriile noastre îngrijorări în materie de securitate sunt luate în considerare în NATO şi în strânsă cooperare cu Statele Unite.

Totodată, trebuie să recunoaştem faptul că popularitatea şi influenţa Americii au scăzut şi în alte ţări. Sondajele publice de opinie, inclusiv propriul studiu efectuat de Transatlantic Trends al German Marshall Fund arată că regiunea noastră nu a fost imună la valul de critici şi anti – americanism care a trecut peste Europa în ultimii ani şi care a condus la o scădere a simpatiei şi sprijinului pentru Statele Unite în timpul conducerii Bush. Unii lideri din regiune au plătit un preţ politic pentru sprijinul pe care l-au acordat nepopularului război din Irak. Pe viitor, ei ar putea fi mai atenţi în privinţa riscurilor politice pe care şi le vor asuma în privinţa sprijinului pe care îl vor acorda Statelor Unite. Credem că atitudinea noii Administraţii a creat o nouă deschidere pentru a schimba această tendinţă, dar va trebui timp şi muncă de ambele părţi pentru a recupera ceea ce s-a pierdut.

În multe privinţe, UE a devenit factorul major şi instituţia majoră din vieţile noastre. Pentru mulţi oameni pare astăzi mai relevantă şi mai importantă decât legătura cu Statele Unite. Până la un anumit punct, este rezultatul logic al integrării Europei Centrale şi de Est în UE. Liderii şi oficialii noştri petrec mai mult timp în întâlniri ale UE decât în consultări cu Washington, unde adesea se luptă să atragă atenţia şi să îşi facă auzită vocea. Integrarea mai profundă a regiunii în UE este un fapt binevenit, dar nu trebuie să conducă în mod necesar la o slăbire a relaţiilor translatlantice. Speranţa a fost ca integrarea Europei Centrale şi de Est în UE să întărească cooperarea strategică dintre Europa şi America.

Totuşi, există pericolul ca în loc să devină o voce pro-atlantică în cadrul UE, sprijinul acestei zone pentru un parteneriat global cu Washington-ul să scadă cu timpul. Regiunea nu are tradiţia de a-şi asuma un rol mai global. Atât opinia publică, cât şi guvernele din regiune manifestă o tendinţă crescândă către regionalizare şi întreprinderi pe termen scurt. În lipsa unei conduceri, aceste ţări pot deveni chiar un obstacol în calea unei viitoare colaborări fructuoase dintre SUA şi UE pe probleme globale. Anumite subiecte de pe agenda transatlantică, cum ar fi schimbările climatice nu au asupra opiniei publice din Centrul şi Estul Europei acceaşi rezonanţă de care se buccură în Vestul Europei. În privinţa lărgirii UE spre Turcia – o problemă de importanţă crucială pentru Statele Unite – ţările din regiune nu mai reprezintă un grup unit de susţinători, pe care se poate conta.

Şi în Centrul şi Estul Europei au loc schimbări ale conducerilor. Acei lideri care au provenit din revoluţiile din 1989 şi au cunoscut rolul cheie pe care l-a jucat Washington-ul în asigurarea tranziţiei noastre spre democraţie şi în includerea ţărilor noastre în NATO şi UE se retrag încet dar sigur de pe scena politică. Tulburările actuale din politică şi economie, ca şi apropierea crizei economice mondiale aduc cu sine şi alte oportunităţi favorabile forţelor naţionaliste, extremiste şi anti-semite de pe continent, dar şi din ţările noastre.

Acest fapt însemnă că Statele Unite îşi pot pierde interlocutorii tradiţionali din regiune. Este posibil ca noile elite care îi înlocuiesc să  nu împărtăşească idealismul sau să nu aibă aceleaşi relaţii cu Statele Unite, cum s-a întâmplat cu generaţiile care au condus în timpul tranziţiei spre democraţie. Acestea ar putea fi mai calculate în privinţa sprijinului pe care să-l acorde Statelor Unite şi mai parohiale ca mod de percepţie asupra lumii. În Washington are loc o tranziţie similară, deoarece mulţi lideri şi personalităţi cu care am lucrat şi pe care ne-am bazat se retrag din viaţa politică.

Apoi, există problematica referitoare la modalitatea în care se poate aborda relaţia cu Rusia. Speranţele noastre ca relaţia cu Rusia să se îmbunătăţească şi ca Moscova să accepte, într-un final, pe deplin suvernanitatea şi independenaţa noastră după integrarea în NATO şi în UE nu au devenit pe deplin realitate. În schimb, Rusia a redevenit o putere revizionistă care urmăreşte realizarea agendei secolului 19 utilizând tactici şi metode ale secolului 21. La nivel global, Rusia a devenit, din multe puncte de vedere, o putere status-quo. Dar la nivel regional şi în raport cu naţiunile noastre, acţionează din ce în ce mai mult drept o forţă revizionistă. Ne contestă revendicarea de a avea propriile noastre experienţe istorice. Îşi declară o poziţie privilegiată când este vorba despre stabilirea opţiunilor noastre de securitate. Foloseşte atât mijloace făţişe cât şi absconse de la bunăstare economică, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a presei pentru a-şi realiza interesele şi a se confrunta cu orientarea trans-atlantică a Centrului şi Estului Europei.

Pentru noi este binevenită “refacerea” relaţiilor SUA cu Rusia. În mod evident, nimeni nu are un interes mai mare pentru îmbunătăţirea relaţiilor Vestului Europei cu Moscova decât noi – ţările din imediata vecinătate a Rusiei. Există însă şi stări de tensiune în capitalele noastre. Dorim să ne asigurăm că o înţelegere prea limitată a intereselor Occidentului nu va conduce spre concesii greşite cu Rusia. Astăzi, principala preocupare este, spre exemplu, că Statele Unite şi principalele puteri europene ar putea îmbrăţişa planul lui Medvedev de realizare a unui “Concert al Puterilor” pentru a înlocui structura de securitate, bazată pe valori, existentă în prezent pe continent. Pericolul îl reprezintă faptul că intimidările pe care le transmite Rusia şi influenţa meschină pe care vrea s-o aibă asupra regiunii poate conduce, în timp, la o neutralizare de facto a regiunii. Când vine vorba despre noua politică a Moscovei, există o varietate mare de păreri. Dar există o viziune comună asupra faptului că este necesară implicarea totală a Statelor Unite.

Mulţi privesc cu speranţă spre administraţia Obama pentru a face din relaţia euroatlantică   o busolă morală pentru politica lor internă şi externă. Pentru ţările noastre, este esenţial un angajament ferm în jurul valorilor comune liberal democratice. Cunoaştem din propria noastră istorie diferenţa dintre momentul în care Statele Unite s-au implicat în apărarea valorilor lor liberal – democrate şi cel în care nu au făcut-o. Regiunea noastră a avut de suferit atunci când Statele Unite au cedat în faţa “realismului” la Yalta.  Şi a avut de beneficiat de pe urma momentelor în care Statele Unite şi-au folosit puterea pentru a lupta pentru principiile sale. Astfel de momentele cruciale au fost în timpul Războiului Rece şi în deschiderea uşilor spre NATO. Dacă nu ar fi prevalat o viziune “realistă” la începutul anilor ‘90, nu am fi fost astăzi în NATO, iar idea unei Europe întregite, libere şi în stare de pace ar fi fost doar un vis îndepărtat.

Înţelegem solicitările dificile cu care se confruntă administraţia dumneavoastră şi politica externă a SUA. Nu este în intenţia noastră să adăugăm un nou subiect pe lista dvs. Dorim, mai degrabă, să vă ajutăm să deveniţi un aliat atlantic mai puternic în cadrul parteneriatului SUA-Europa, care reprezintă o forţă puternică în lume. Dar nu suntem siguri unde se va situa regiunea noastră peste 5 sau 10 ani, având în vedere incertitudinile politicilor interne şi externe cu care ne confruntăm. Trebuie să facem acum paşii necesari pentru a ne asigura că relaţia puternică creată între Statele Unite şi Europa Centrală şi de Est în timpul ultimilor 20 de ani va dura.  

Credem că atât SUA cât şi Europa au nevoie să reinvestească în relaţia transatlantică. De asemenea, considerăm că este momentul ca SUA şi Europa Centrală şi de Est să regândească legătura pe care o au şi să stabilească o nouă agendă, orientată spre viitor. Recunoaştem ce s-a realizat în timpul celor 20 de ani de la căderea Cortinei de Fier, dar este momentul să stabilim o nouă agendă pentru o colaborare transatlantică strânsă pentru următorii 20 de ani. Pentru aceasta, noi vă propunem următorii paşi.

În primul rând, suntem convinşi de faptul că America are nevoie de Europa şi că Europa are nevoie de SUA la fel de mult astăzi ca şi în trecut. SUA trebuie să-şi reafirme vocaţia de putere europeană şi să afirme clar că intenţionează să-şi menţină implicarea totală pe continent, chiar în condiţiile în care se confruntă cu probleme presante în Afganistan şi în Pakistan şi mai departe în Orientul mijlociu şi Asia. La rândul nostru, va trebui să muncim pe plan intern, în ţările noastre, şi în general în Europa pentru a-i convinge pe liderii noştri şi societăţile în care trăim să adopte o perspectivă mai globală şi să fie pregătite să suporte mai multe responsabilităţi în cadrul parteneriatului cu SUA.

În al doilea rând, avem nevoie de o renaştere a NATO ca fiind cea mai importantă legătură de securitate dintre SUA şi Europa. Este singura garanţie de securitate de mare putere credibilă pe care o avem. NATO trebuie să-şi reconfirme rolul principal de apărare colectivă, chiar şi în timp ce ne adaptăm noilor ameninţări ale secolului 21. Un factor-cheie pentru menţinerea capacităţii noastre de a participa la misiuni ale NATO în străinătate o reprezintă convingerea că suntem în siguranţă acasă. Prin urmare, trebuie să îndreptăm unele răni  auto-provocate din trecut. A fost o greşeală să nu se înceapă cu Articolul V pentru planificarea apărării noilor state membre, după extinderea NATO. NATO trebuie să demonstreze  credibilitatea angajamentelor Alianţei şi să ofere o reasigurare strategică tuturor membrilor. Aceasta ar trebui să includă posibile planuri, pre-poziţionări de forţe, echipamente şi provizii pentru întărirea regiunii noastre în caz de criză, aşa cum a fost prevăzut iniţial în Actul Fondator NATO-Rusia.

Trebuie totodată să regândim Consiliul NATO-Rusia şi să revenim la practica prin care ţările aliate intră în dialog cu Moscova coordonându-şi poziţiile. Când vine vorba de Rusia, experienţa noastră arată ca o politică mai fermă şi mai principială faţă de Moscova nu numai că ar întări securitatea Occidentului, dar ar determina ca Moscova să adopte o atitudine mai cooperantă. În plus, cu cât ne vom simţi mai în siguranţă în interiorul NATO, cu atât mai uşor ne va fi să ne angajăm alături de Moscova în chestiuni de interes comun. Aceasta ar fi abordarea cu dublu sens care ar trebui să fie prezentă în noul concept strategic al NATO.

În al treilea rând, cea mai spionoasă chestiune ar putea fi planul SUA în ceea ce priveşte sistemul de apărare antirachetă. Şi aici există viziuni diferite în regiune, inclusiv a opiniei publice, care este divizată. Indiferent de meritele militare ale planurilor şi de decizia finală a SUA, chestiunea a devenit – cel puţin în unele ţări – un simbol al credibilităţii şi angajamentului american în regiune. Modul în care problema va fi gestionată va avea un impact semnificativ asupra viitoarelor orientări transatlantice. Numărul mic de rachete implicate nu poate reprezenta o ameninţare pentru Rusia, iar Kremlinul ştie acest lucru. Trebuie să decidem asupra viitorului acestui program ca aliaţi şi bazându-ne pe plusurile şi minusurile strategice ale diferitelor configurări tehnice şi politice. Alianţa nu ar trebui să permită ca această chestiune să fie influenţată de dezacordul nefundamentat exprimat de Rusia. Abandonarea completă a programului sau implicarea prea profundă a Rusiei, fără a consulta Polonia sau Cehia, poate submina credibilitatea SUA în întreaga regiune.

În al patrulea rând, suntem conştienţi de faptul că Alianta, singură, nu este suficientă. Avem nevoie şi de o relaţie strategică mai bună între UE şi SUA. Din ce în ce mai mult politica noastră externă se realizează prin Uniunea Europeană, iar noi susţinem acest fapt. Ne dorim, de asemenea, o politică europeană comună de relaţii externe şi de apărare care să fie deschisă spre cooperarea cu SUA. Susţinem o astfel de abordare în UE, dar este necesar ca şi SUA să îşi regândească atitudinea faţă de UE şi să îşi asume mai serios rolul de partener strategic. Trebuie să aducem NATO şi UE mai aproape una de cealaltă şi să le determinăm să lucreze în tandem. Avem nevoie de strategii NATO şi UE comune, nu numai faţă de Rusia, dar faţă de o serie de alte provocări strategice.

În al cincilea rând, securitatea energetică trebuie, la rândul său, să devină o prioritate transatlantică. Ameninţarea resurselor energetice poate influenţa direct suveranitatea politică a ţărilor noastre, inclusiv rolul de aliaţi care contribuie la deciziile comune ale NATO. De aceea, securitatea energetică trebuie să devină o prioritate transatlantică. Chiar dacă marea parte a responsabilităţii pentru securitatea energetică îi revine Uniunii Europene, şi SUA au un rol de jucat. Fără sprijinul american nu ar fi fost construită niciodată conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan. Securitatea energetică trebuie să devină o parte integrantă a cooperării strategice dintre SUA şi Europa. Ţările din Europa Centrală şi de Est ar trebui să facă un lobby mai puternic (şi mai unitar) în interiorul Europei pentru diversificarea resurselor energetice, a furnizorilor, a rutelor de tranzit, cât şi privind monitorizarea din punct de vedere legal a abuzurilor Rusiei prin monopolul şi puterea sa de tip cartel din interiorul UE. Susţinerea politică a SUA în privinţa acestui subiect va juca un rol crucial. În mod similar, SUA pot juca un rol important în consolidarea susţinerii pentru Nabucco, în special folosindu-se de relaţia pe care o au cu principala ţară de tranzit, Turcia, cât şi cu interconectorul nord-sud al Europei Centrale şi al terminalelor de gaz natural lichefiat din regiune.

În cel de al şaselea rând, nu trebuie neglijat factorul uman. Viitoarele noastre generaţii trebuie să ajungă să se cunoască. Trebuie să valorizăm şi să protejăm multitudinea de reţele educaţionale, profesionale şi de altă natură şi prieteniile care ne consolidează apropierea şi alianţele. Regimul pentru vizele SUA rămâne un obstacol în această privinţă. Este absurd ca România şi Polonia – probabil unele dintre cele mai mari şi pro-americane ţări din regiunea Europei Centrale şi de Est, care contribuie şi au contribuit în mod substanţial în Irak şi Afganistan – nu au fost incluse în Programul Visa Waiver. Este de neconceput ca un critic precum militantul francez antiglobalizare Jose Bove să nu aibă nevoie de viză pentru SUA, dar că fostul activist al Solidarităţii şi câştigător al Premiului Nobel Lech Walesa să aibă nevoie. Această chestiune va fi rezolvată numai dacă devine o prioritate pentru preşedintele SUA.

Noi credem că ar trebui să luăm în considerare crearea unui program de burse prin care să promovăm valorile şi fundamentele comune (Legacy Fellowship) pentru tinerii noştri lideri. Au trecut 20 de ani de la revoluţiile din 1989. Ne referim deja la o întreagă generaţie. Avem nevoie de o nouă generaţie pentru a reînnoi parteneriatul transatlantic. Ar trebui lansat un nou program pentru identificarea acelor tineri lideri de ambele maluri ale Atlanticului care pot dezvolta proiectul transatlantic construit în ultimele două decenii în Europa Centrală şi de Est.

În concluzie, instalarea unei noi administraţii în SUA a crescut aşteptările în ţările noastre în ceea ce priveste reînnoirea relaţiei transatlantice. Este o oportunitate care nu trebuie, sub nicio formă, ratată. Noi, autorii acestei scrisori, ştim foarte bine câtă importanţă este atribuită relaţiei cu SUA. În anii ’90, o bună parte din a înţelege Europa însemna a înţelege Europa Centrală şi de Est. Angajamentul SUA a fost esenţial pentru stabilitatea şi pacea din regiunea baltică până la Marea Neagră. Astăzi, scopul ar trebui să-l reprezinte menţinerea Europei Centrale şi de Est ca parte stabilă, activă şi proatlantică, în cadrul comunităţii noastre lărgite.

Cheia succesului nostru este să creăm o punte către Alianţa pentru care Administraţia Obama s-a angajat să facă eforturi şi pe care noi o susţinem. Acest demers va necesita ca ambele părţi să îşi reafirme angajamentul şi să investească în această relaţie. Dar, dacă facem acest lucru cum trebuie, atunci răsplata de la capat de drum poate fi cât se poate de reală. Făcând paşii care trebuie acum, putem determina o orientare nouă şi solidă pentru viitor.

July 17, 2009 Posted by | Eastern Europe, Economy, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics, Religion | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment




    În reflecţia scrisă în noaptea de joi, 25, acum trei zile, am spus: „Nu ştim ce se va întâmpla în această noapte sau mâine în Honduras, dar  atitudinea curajoasă a lui Zelaya va rămâne în istorie.”   Cu două paragrafe mai sus semnalam: „…Ceea ce se va întâmpla acolo va fi un test pentru OSA şi pentru actuala administraţie a Statelor Unite.”

    Preistorica instituţie interamericană se reunise la Washington, şi printr-o palidă şi călduţă rezoluţie a promis să facă demersurile pertinente imediat pentru a  ajunge la o armonie între părţile  în divergenţă. Adică, o negociere între pucişti şi Preşedintele constituţional al Honduras.    Înaltul şef militar care continua să fie la comanda Forţelor Armate honduriene făcea declaraţii publice în dicrepanţă cu poziţiile Preşedintelui, în timp ce numai în mod pur formal îi recunoştea autoritatea.    Nu aveau nevoie de altceva puciştii de la OSA. I-a durut în cot de prezenţa unui mare număr de observatori internaţionali care au venit în ţară pentru a urmări  o consultare populară, cărora Zelaya le-a vorbit până târziu noaptea. Înainte de ivirea zorilor de azi au  lansat circa  200 de soldaţi profesionişti bine antrenaţi şi înarmaţi contra  reşedinţei Preşedintelui,  ei au îndepărtat brutal escadronul Gărzii de Onoare şi l-au sechestrat pe Zelaya,  care dormea în acele momente, l-au dus la baza aeriană, l-au urcat cu forţa într-un avion şi l-au dus pe un aeroport din Costa Rica.    La ora 8:30 dimineaţa, am aflat de la Telesur ştirea asaltării Casei Prezidenţiale şi a sechestrării. Preşedintele nu a putut să asiste la actul iniţial  al consultării populare care avea loc în această duminică. Nu se ştia ce făcuseră cu el.

    Canalul oficial de televiziune a fost închis. Voiau să împiedice răspândirea prematură  a acţiunii trădătoare prin Telesur şi Cubavision Internacional, care informau despre evenimente.  De aceea au suspendat centrele de retransmisie şi au sfârşit prin a întrerupe electricitatea în toată ţara.  Congresul şi înaltele tribunale amestecate în conspiraţie nu publicaseră deciziile care  justificau conjuraţia.  Mai întâi au săvârşit incalificabila lovitură militară şi apoi au legalizat-o.    Poporul s-a trezit cu faptele consumate şi a început să reacţioneze cu indignare crescândă. Nu se ştia de soarta lui Zelaya. Trei ore mai târziu, reacţia populară  era de aşa natură încât s-au văzut femei lovindu-i cu pumnul pe soldaţii ale căror arme aproape că le cădeau din mână din pură stupoare şi nervozitate. Iniţial mişcările păreau cele ale unei lupte ciudate contra fantomelor,  mai apoi încercau să acopere cu mâinile camerele  de la Telesur,  îi luau la ochi cu puştile tremurânde pe reporteri, şi din când în când, în timp ce mulţimea înainta, soldaţii dădeau înapoi.  Au trimis transportoare blindate cu tunuri şi mitraliere. Populaţia   ţinea piept fără teamă blindatelor; reacţia populară era uimitoare.

     În jurul orei 2 după amiaza,  în înţelegere cu puciştii, o majoritate domesticită a Congresului l-a demis pe Zelaya, Preşedintele Constituţional al Honduras, şi a desemnat un nou Şef de Stat,  afirmând către lume că acesta demisionase, prezentând o semnătură falsificată. După câteva minute, Zelaya, de la un aeroport din Costa Rica, a informat despre cele petrecute şi a dezminţit categoric ştirea demisiei sale.  Conspiratorii s-au făcut de râs în faţa lumii.     Multe lucruri s-au întâmplat astăzi. Cubavision  s-a dedicat în întregime demascării loviturii, informând tot timpul populaţia noastră.

     Au fost fapte cu caracter net fascist, care chiar dacă erau de aşteptat  uimesc.     Patricia Rodas, ministrul Relaţiilor Externe al Honduras, a fost după Zelaya obiectivul fundamental al puciştilor.  Un alt detaşament a fost trimis la reşedinţa ei. Ea, curajoasă şi hotărâtă, s-a mişcat rapid, n-a pierdut nici un minut ca să denunţe prin toate mijloacele lovitura. Ambasadorul nostru luase legătura cu Patricia pentru a cunoaşte situaţia, aşa cum au făcut şi alţi ambasadori.  La un moment dat le-a solicitat reprezentanţilor diplomatici ai Venezuelei, Nicaraguăi şi Cubei să vină să se întâlnească cu ea, care,  hărţuită cu ferocitate, avea nevoie de protecţie diplomatică. Ambasadorul nostru, care din prima clipă era autorizat să dea  sprijinul maxim ministrului constituţional şi legal, a  plecat s-o întâlnească  la reşedinţa ei proprie. Pe când erau deja în casa ei,  comandamentul puciştilor l-a trimis pe maiorul Oceguerra s-o aresteze. Ei s-au pus în faţa femeii şi le-au spus că se află sub protecţie diplomatică şi nu o pot lua decât în compania ambasadorilor. Oceguerra a discutat cu ei şi a făcut-o în mod respectuos. După câteva minute au pătruns în casă vreo 12 sau 15  bărbaţi în uniforme şi  cu capul acoperit. Cei trei ambasadori o apără cu corpul lor pe Patricia; mascaţii acţionează cu brutalitate şi reuşesc s-o smulgă de lângă ambasadorii Venezuelei şi Nicaraguăi; Hernandez o apucă cu putere de un braţ, în timp ce mascaţii  îi târăsc pe cei doi spre o furgonetă;  îi duc la baza aeriană, unde reuşesc să-i separe, şi o iau.  Pe când era reţinut acolo, Bruno, care avea veşti despre sechestrare,  comunică cu el prin celular; un mascat încearcă să-i ia  cu brutalitate telefonul; ambasadorul cubanez,  care fusese deja lovit în casa Patriciei, le strigă: Nu mă împingeţi, cojones!” Nu-mi amintesc dacă cuvântul pe care l-a rostit  a fost vreodată folosit de Cervantes, dar fără îndoială ambasadorul Juan Carlos Hernandez a îmbogăţit limba noastră.     Apoi i-au dat drumul pe o şosea departe de misiune şi înainte să-l abandoneze i-au spus că dacă vorbeşte s-ar putea să i se întâmple ceva şi mai rău. „Nimic nu este mai rău ca moartea!”, le-a răspuns el cu demnitate, „şi  de asta nu mă tem de voi.” Locuitorii din zonă l-au ajutat să se întoarcă la ambasadă de unde imediat  a luat din nou legătura cu Bruno.

     Cu comandanţii puciştilor nu se poate negocia, trebuie să li se ceară  demisia şi ca alţi ofiţeri mai tineri şi  ne-cumpăraţi de oligarhie să ocupe conducerea militară; sau nu va fi niciodată un guvern „al poporului,  pentru popor şi prin popor” în Honduras.    Puciştii,  încercuiţi şi izolaţi, nu au nici o salvare posibilă dacă se  abordează problema cu fermitate.    Până şi doamna Clinton a declarat în orele după-amiezii că Zelaya este singurul Preşedinte al Honduras, şi puciştii hondurieni nici măcar nu respiră fără ajutorul Statelor Unite.   

  În pijama până acum câteva ore, Zelaya va fi recunoscut de lume ca singurul Preşedinte Constituţional al Hondruas. 

Fidel Castro


July 6, 2009 Posted by | Economy, Foreign policy, History, Informations, Latin America, Mass media, News, Politics, Religion | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment


Reflections by Comrade Fidel 


Fidel CastroThree days ago, in the evening of Thursday 25th, I wrote in my Reflections: “We do not know what will happen tonight or tomorrow in Honduras, but the courageous behavior adopted by Zelaya will go down in history.”  Two paragraphs before I had indicated that: “The situation that might result from whatever occurs in that country will be a test for the OAS and the current US administration.”  The prehistoric Inter-American institution met in Washington the following day and in a halfhearted and spiritless resolution promised to immediately make the necessary efforts to bring about harmony between the contending parties; that is, a negotiation between the putschists and the Constitutional President of Honduras. The high ranking military chief who was still in command of the Honduran Armed Forces was making public statements different from the President’s position while recognizing his authority in a merely formal way. 

The putschists needed barely anything else from the OAS. They couldn’t care less for the presence of a large number of international observers who had traveled to that country to bear witness to a referendum and who had been talking with Zelaya until late into the night. Today, before dawn, they launched on the President’s home about 200 well-trained and equipped professional troops who roughly set aside the members of the Guard of Honor and kidnapped Zelaya –who was sleeping at the moment– taking him to an air base and forcibly putting him on a plane to Costa Rica.  At 8:30 a.m. we learned from Telesur of the assault on the Presidential House and the kidnapping. The President was unable to attend the initial activity related to the referendum that was to take place this Sunday and his whereabouts were unknown.

The official television channel was silenced. They wanted to prevent the early spread of the news of the treacherous action through Telesur and Cubavision Internacional, which were reporting the events. Therefore, they first suspended the broadcasting centers and then cut off electricity to the entire country. At the moment, the Supreme Court and the Congress involved in the conspiracy had yet to make public the decisions that justified the plot. They first carried out the indescribable military coup and then legalized it.  The people woke up to a fait accompli and started to react with growing indignation. Zelaya’s destination was unknown. Three hours later the people’s reaction was such that we could see women punching soldiers with their fists and the latter’s weapons falling off their hands as they were nervous and confused. At the beginning, their movements resembled a strange combat with ghosts; later, they tried to cover Telesur’s cameras with their hands and nervously aimed their guns at the reporters. Sometimes, when the people advanced the troops stepped back. At this point, armored vehicles carrying cannons and machineguns were sent in as the people fearlessly discussed with the crews of the armored vehicles. The people’s reaction was amazing.

 Approximately at 2:00 in the afternoon, a tamed majority in Congress –in coordination with the putschists—toppled Zelaya, the Constitutional President of Honduras, and appointed a new head of State announcing to the world that the former had resigned and showing a forged signature. A few minutes later, from an airport in Costa Rica, Zelaya related everything that had happened and categorically refuted the news about his resignation. The plotters had placed themselves in a ridiculous situation in the eyes of the world. Many other things happened today. Cubavision took all of its time to expose the coup and keep our people informed.

 Some events were purely fascist in nature and even if expected they are still astonishing.  Honduran Foreign Minister Patricia Rodas was the putschists’ main target, second only to Zelaya. Another detachment was sent to her residence. She was brave and determined, and she acted quickly; she did not waste time and started denouncing the coup in every way possible. Our ambassador contacted Patricia to learn about the situation; other ambassadors did likewise. At a given moment, she asked the diplomatic representatives of Venezuela, Nicaragua and Cuba to meet with her since she was being fiercely hounded and required diplomatic protection. Our ambassador, who from the first moments was authorized to offer the minister all the constitutional and legal support, proceeded to visit her in her own residence.

When the diplomats were already in her house, the putschist command sent Major Oceguera to put her under arrest. The diplomats stood between the woman and the officer and claimed she was under diplomatic protection and could only be moved accompanied by them. Oceguera discussed with them in a respectful fashion. A few minutes later, 12 or 15 men in uniform and covering their faces with ski masks rushed into the house. The three ambassadors embraced Patricia but the masked men using force managed to separate the Venezuelan and Nicaraguan ambassadors; Hernandez held her so strongly by one arm that the masked men dragged them both to a van and drove to an air base where they finally separated him and took her away. As he was there in custody, Bruno, who had news of the kidnapping called him to the cell phone; one of the masked men tried to violently snatch the phone out of his hands and the Cuban ambassador, who had already been punched in Patricia’s home, shouted: “Don’t push me, cojones!” I don’t remember if the term was ever used by Cervantes, but there is no doubt that ambassador Juan Carlos Hernandez has enriched our language.  Later, he was abandoned in a road far from the Cuban mission not before being warned that something worse could happen to him if he talked. “Nothing can be worse than death,” he answered with dignity, “and still I’m not afraid of you.” Then people from the area helped him to return to the embassy and from there he immediately called Bruno again.

 There is no way to negotiate with that putschist high command. They must be asked to abdicate while other younger officers, uninvolved with the oligarchy, take charge of the military command; otherwise, there will never be in Honduras a government “of the people, by the people and for the people.”

 There is no hope for the cornered and isolated putschists if the problem is faced with determination. Even Mrs. Clinton stated this afternoon that Zelaya is the only President of Honduras and the Honduran putschists can’t even breathe without the support of the United States of America. Zelaya, a man who was in his pyjamas just a few hours ago, will be recognized by the world as the only Constitutional President of Honduras.

 Fidel Castro Ruz

July 3, 2009 Posted by | Ecology, Economy, Foreign policy, History, Informations, Latin America, Mass media, News, Politics, Religion | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment


     Embajada de Cuba  en  Rumania

Resize_of_manuel_hermida_medina_ambasador_cuba_LM__0149 Manuel Hermida Medina, ambasador al Republicii Cuba

Bună ziua!

Cu legitimitatea pe care mi-o conferă condiţia mea de Ambasador al Cubei, ţară latinoamericană, Preşedinte actual al Mişcării Ţărilor Nealiniate şi membru al Alianţei Bolivariene a Popoarelor din America Noastră, v-am invitat la această conferinţă de presă din această dimineaţă pentru a mă referi de evenimentele declanşate duminica trecută, 28 iunie, în frăţeasca Republică Honduras.  Acum câteva zile, comandantul Fidel Castro, în reflecţia sa din  25 iunie, pe care am remis-o la timpul potrivit, alerta despre problemele apărute cu opoziţia oligarhică din ţară, în jurul deciziei legitime a Preşedintelui Manuel Zelaya, Comandant al Forţelor Armate, de a organiza o consultare populară, neangajantă, fără caracter de lege, pentru a explora opinia publică naţională  dacă este sau nu de acord ca la 29 noiembrie a.c. (ziua alegerilor generale) să fie convocată o adunare constituantă pentru reformarea Constituţiei în vigoare, acţiune la care se opunea Parlamentul, Consiliul electoral şi sectorul militar, care au văzut în acest lucru posibilitatea unei realegeri a Preşedintelui Zelaya, care, în pofida tuturor ameninţărilor şi obstacolelor impuse,  a persistat în decizia de a desfăşura  consultarea prevăzută pentru duminică. 

    Toţi ne-am deşteptat surprinşi de ştirea că foarte devreme dimineaţa se produsese o brutală lovitură de stat care l-a îndepărtat de la puterea constituţională şi legitimă pe preşedintele acestei ţări,  cu ulterioara expulzare grăbită cu forţa, soartă pe care trebuia s-o aibă şi ministrul de externe Patricia Rodas,  într-o scenă de maltratare şi lovituri cu care au fost încălcate cele mai elementare drepturi şi imunităţi ale ei şi ale ambasadorilor Cubei, Nicaragua şi Venezuelei, care în momentul acţiunii ilegale se aflau întruniţi. Câţiva miniştri au şi fost reţinuţi.    În faţa unor evenimente atât de deplorabile care pun în pericol siguranţa regiunii latinoamericane şi aruncă realitatea noastră politică la momentele depăşite ale loviturilor de stat şi dictaturilor militare, Cuba a adresat chemarea Naţiunilor Unite, Mişcării Ţărilor Nealiniate, Grupului de la Rio, forţelor politice şi comunităţii internaţionale, să condamne lovitura,  să nu recunoască noul guvern şi să ceară imediata repunere în funcţie a Preşedintelui Zelaya şi a cabinetului său.

    Astăzi constatăm cu satisfacţie reacţia rapidă a comunităţii internaţionale, care a dat un răspuns ferm la acţiunea pucistă din Republica Honduras,  exprimându-şi sprijinul şi solidaritatea cu poporul şi guvernul constituţional al acestui stat, cerând revenirea la statul de drept şi  repunerea imediată şi necondiţionată în funcţie a singurului şi legitimului reprezentant al poporului hondurian care este preşedintele Manuel Zelaya.Guvernul pucist instalat la Tegucigalpa nu are legitimitate morală, legală şi nici politică pentru a se menţine nici o zi mai mult împotriva voinţei poporului hondurian şi de aceea este izolat în plan internaţional.           De aici adresăm chemarea  la intensificarea acţiunilor până se va reuşi restabilirea garanţiilor constituţionale ale ţării centroamericane şi completa ei normalizare.

 Vă mulţumesc- Bucuresti, 30 iunie 2009

 Manuel Hermida Medina, ambasador al Republicii Cuba

July 2, 2009 Posted by | Economy, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Latin America, Mass media, News, Politics | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment