Centrul Diplomatic/Diplomatic Center

Centrul de Studii Politice si Diplomatie/ Center for Political Science and Diplomacy

REFORMA SANITARĂ A STATELOR UNITE de FIDEL CASTRO

REFLECȚIILE COMANDANTULUI FIDEL:

      

REFORMA SANITARĂ A STATELOR UNITE

Barack Obama este un fanatic al sistemului capitalist imperialist impus de Statele Unite lumii. ”Dumnezeu binecuvîntează Statele Unite”, își încheie discursurile.

Unele dintre faptele sale au rănit sensibilitatea opiniei mondiale, care a văzut cu simpatie victoria cetățeanului afro-american în fața  candidatului extremei drepte din această țară. Pe seama uneia din cele mai profunde crize economice  cunoscute de omenire și pe seama durerii provocate de  tinerii nordamericani care și-au pierdut viața sau au fost răniți sau mutilați în războaiele genocide de cucerire  ale predecesorului său, a obținut voturile majorității de 50% a americanilor care se ostenesc să meargă la urne în această țară democratică.

Dintr-un elementar simț etic, Obama ar fi trebuit să se abțină de a accepta Premiul Nobel pentru Pace cînd deja decisese să trimită patruzeci de mii de soldați la un război absurd în inima Asiei.

Politica militaristă, jefuirea  resurselor naturale, schimburile inegale ale actualei administrații cu țările sărace din Lumea a Treia, nu diferă cu nimic de cele ale predecesorilor, aproape toată extrema dreaptă, cu unele excepții, de-a lungul secolului trecut.

Documentul antidemocratic impus la Conferința la vîrf de la Copenhaga comunității internaționale – care a dat crezare promisiunii sale de a coopera  cu lupta contra schimbării climatice – a fost  un alt fapt care a decepționat  pe multe persoane din lume. Statele Unite, cel mai mare emițător de gaze cu efect de seră, nu erau dispuse  să facă sacrificiile necesare în ciuda  vorbelor  lingușitoare ale Președintelui.

Ar fi interminabilă lista contradicțiilor dintre ideile  pe care națiunea cubaneză le-a apărat cu mari sacdrificii  timp de jumătate de secol și politica  acestui imperiu colosal.

În ciuda acestui fapt,  nu nutrim nici un resentiment față de Obama, și cu atît mai puțin contra poporului Statelor Unite. Considerăm că Reforma Sanitară a constituit o importantă bătălie și un succes al guvernului său. Totuși pare ceva  într/adevăr insolit că la 234 de ani de la Declarația de Independență, de la Philadelphia din anul 1776, inspirată din ideile  enciclopediștilor francezi, guvernul acestei țări a aprobat asistența medicală pentru imensa majoritate a cetățenilor, ceva ce în Cuba se face pentru toată populația de jumătate de secol în pofida  blocadei crude și inumane impuse și încă în vigoare din partea țării celei mai puternice care a existat vreodată. Înainte, după aproape un secol de independență și  după  războiul sîngeros, Abraham Lincoln a  reușit să obțină libertatea legală  a sclavilor.

Pe de altă parte, nu pot să nu mă gîndesc la o lume în care peste o treime din populație este lipsită de  asistență medicală și medicamente esențiale pentru a asigura sănătatea, situație care se va agrava pe măsură ce schimbarea climatică, lipsa apei și a alimentelor vor fi tot mai mari, într-o lume globalizată în care populația crește,  pădurile dispar, suprafețele de pămînt arabil  se diminuează, aerul devine irespirabil și specia umană  care trăiește aici – apărută acum mai puțin de 200 000 de ani, adică  3,5 miliarde de ani după ce au apărut primele forme de viață pe planetă –  este amenințată să dispară ca specie.

Admițînd că reforma sanitară înseamnă un succes pentru guvernul Obama,  actualul Președinte al Statelor Unite nu poate ignora faptul că schimbarea climatică înseamnă o amenințare pentru sănătatea și, mai rău, pentru propria existență a tuturor  țărilor din lume, cînd creșterea temperaturii – dincolo de limitele critice  care  sunt la vedere – topește apa înghețată a ghețarilor, și zecile de milioane de kilometri cubi înmagazinați în enormele  calote de gheață acumulate în Antarctica, Groenlanda și Siberia se topesc în cîteva zeci de ani, lăsînd sub apă toate instalațiile  portuare din lume și pămînturile  unde azi trăiesc, se hrănesc și lucrează o mare parte a populației mondiale.

Obama, liderii țărilor bogate și aliații lor, savanții și centrele sofisticate de cercetări cunosc acest lucru; este imposibil să-l ignore.

Înțeleg satisfacția cu care este exprimat și recunoaște, în discursul prezidențial, aportul membrilor Congresului și  al administrației care au făcut posibil miracolul reformei sanitare, ceea ce întărește poziția guvernului în fața lobbyștilor și mercenarilor politicii care  limitează facultățile administrației. Ar fi mai rău dacă cei care au comis torturile, asasinatele comandate și genocidul vor ocupa din nou guvernul Statelor Unite.  Ca persoană indubitabil inteligentă și suficient de bine informată, Obama știe că nu există nici o exagerare în cuvintele mele. Sper ca prostiile  pe care uneori le spune despre Cuba  să nu-i  întunece inteligența.

După succesul în această bătălie pentru dreptul la sănătate a tuturor americanilor, 12 milioane de imigranți, în imensa lor majoritate latinoamericani, haitieni și din alte țări din Caraibe  reclamă legalizarea prezenței lor în Statele Unite, unde fac muncile cele mai dure de care nu se poate lipsi societatea americană, în care sunt arestați, despărțiți de familiile lor și retrimiși în țările lor.

Imensa majoritate  a emigrat în America de Nord ca  urmare a tiraniilor impuse de Statele Unite țărilor din  zonă și a sărăciei brutale  la care au fost supuși ca urmare a jefuirii resurselor  și a schimburilor inegale.  Ajutoarele de familie constituie  un procent ridicat din PIB-ul economiilor acestor țări. Acum ei așteaptă un act de justiție elementară. Dacă poporului cubanez i s-a impus o Lege de Acomodare, care promovează furtul de creiere și  lipsirea de tinerii ei instruiți, de ce  se folosesc metode atît de brutale cu ceilalți imigranți ilegali din țările latinoamericane și caraibiene?

Devastatorul cutremur care a zguduit  Haiti / țara cea mai săracă din America Latină, care tocmai a suferit o catastrofă naturală fără precedent  cu moartea a peste 200 000 de persoane – și teribilele pierderi economice  pe care un alt fenomen similar le-a provocat în Chile, sunt dovezi elocvente  a pericolelor care amenință așa zisa civilizație și necesitatea luării unor măsuri drastice care să-i redea speciei umane speranța să va supraviețui.

Războiul Rece n-a adus nici un beneficiu populației mondiale. Imensa putere economică, tehnologică și științifică a Statelor Unite n-ar putea supraviețui tragediei care planează asupra planetei. Președintele Obama trebuie să caute în computerul său datele pertinente și să stea de vorbă cu savanții cei mai eminenți; va vedea cît de departe se află țara sa de a fi modelul pe care-l preconizează pentru omenire.

Prin condiția sa de afro-american,  acolo a suferit afronturile discriminării, după cum narează în cartea sa”Visurile tatălui meu”; acolo a cunoscut sărăcia în care trăiesc milioane de americani; acolo s-a educat, dar tot acolo  s-a bucurat   ca profesionist de succes  de privilegiile clasei mijlocii bogate, și a  sfîrșit prin a idealiza sistemul social în care criza economică,  viețile americanilor  sacrificați inutil și indiscutabilul său talent politic  i-au adus victoria electorală.

În ciuda acestui fapt, pentru dreapta cea mai recalcitrantă, Obama este un extremist, și-l amenință că vor continua bătălia în Senat pentru a neutraliza efectele  reformei sanitare și a o sabota deschis în cîteva state ale Uniunii, declarînd neconstituțională Legea aprobată.

Problemele epocii noastre sunt  încă și mai grave.

Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și alte organisme internaționale de creditare, sub controlul strict al Statelor Unite,  permit ca marile bănci americane –  creatoare de paradisuri fiscale și responsabile de haosul financiar  de pe planetă – să fie secătuite de guvernele acestei țări la fiecare criză din cele atît de frecvente și crescînde ale sistemului.

Rezerva Federală a Statelor Unite emite după bunul plac devize convertibile care  finanțează războaiele de cucerire,  cîștigurile Complexului Militar Industrial, bazele militare răspîndite în lume și marile investiții cu care transnaționalele controlează economia multor țări din lume. Nixon a suspendat unilateral acoperirea dolarului în aur,  iar în băncile din New York se  păstrează șapte mii de tone de aur, ceva mai mult de 25% din rezervele mondiale  din acest metal, cifră care la sfîrșitul  celui de-al doilea război mondial depășea 80%.  Se argumentează că datoria publică depășește cele 10 de  milioane de miliarde de dolari,  ceea ce  depășește 70% din PIB, ca o povară care se transferă noilor generații.  Asta se afirmă cînd  realitatea este că economia mondială este cea care plătește această datorie cu enormele cheltuieli în bunuri și servicii pe care le aduce pentru a achiziționa dolari americani cu care marile transnaționale ale acestei țări au pus stăpînire pe o parte considerabilă  a bogățiilor lumii și susțin societatea de consum a acestei țări.

Oricine înțelege că un asemenea sistem este de nesusținut, și pentru ce sectoarele cele mai bogate din Statele Unite și aliații lor din lume apără un sistem  care se susține numai cu ignoranță, minciuni și reflexe condiționate semănate în opinia publică de monopolul mediilor de comunicare în masă, inclusiv rețelele principale de Internet.

Astăzi, schela se prăbușește în fața  avansării accelerate a schimbării climatice și a funestelor consecințe, care pun omenirea în fața unei dileme excepționale.

Războaiele dintre puteri nu mai par să fie soluția posibilă la marile contradicții, așa cum a fost pînă în a doua jumătate a secolului XX; dar, la rîndul lor, au  acționat  în așa măsură asupra factorilor care fac posibilă supraviețuirea umană încît pot pune  capăt  prematur existenței speciei actuale inteligente care locuiește pe planeta noastră.

Acum cîteva zile mi-am exprimat convingerea că, în lumina cunoștințelor științifice atinse astăzi, omul va trebui să-și rezolve problemele  pe planneta Terra,  pentru că nu va putea niciodată să parcurgă distanța care  desparte Soarele de steaua cea mai apropiată, situată la  patru ani lumină, viteză care echivaleză cu 300 000 km pe secundă – după cum cunosc și elevii  de școală gimnazială -,  dacă  în jurul acelui soare ar exista o planetă asemănătoare  cu frumoasa noastră Terra.

Statele Unite investesc  sume fabuloase  pentru a  afla dacă pe planeta Marte există apă, și dacă a existat sau există vreo formă elementară de viață. Nimeni nu știe de ce,  cum nu este din pură  curiozitate științifică. Milioane de specii  dispar în ritm crescător pe planeta noastră și  fabuloasele cantități de apă  sunt otrăvite  în permanență.

Noile legi ale științei – plecînd de la formulele lui Eistein  ale energiei și materiei, și teoria  marii explozii ca origină a milioanelor de constelații și infinități de stele sau alte ipoteze – au dat naștere la schimbări profunde în conceptele fundamentale   ca spațiul și timpul, care ocupă atenția și  analizele  teologilor. Unul dintre ei, prietenul nostru brazilian Frei Betto, abordează tema în cartea sa ” Opera artistului: O viziune holistică a Universului”, prezentată la ultimul Tîrg Internațional de Carte de la Havana.

Progresele științei din ultimii o sută de ani au impactat abordările tradiționale care au prevalat de-a lungul a mii de ani în științele sociale și chiar în Filozofie și Teologie.

Nu este mic interesul pe care cei mai onești gînditori îl acordă noilor cunoștințe, dar nu știm absolut nimic ce gîndește președintele Obama  despre compatibilitatea societăților de consum și știință.

Pînă atunci, merită osteneala să medităm din cînd în cînd la aceste teme. Cu siguranță nu din această cauză va înceta omul să viseze și să ia lucrurile  cu seninătatea  cuvenită și nervi de oțel. Este datoria, cel puțin, a acelor care au ales meseria de politician și  scopul nobil și inalienabil  al unei societăți umane solidare și juste.

 

FIDEL CASTRO RUZ

24 martie 2010

 

March 30, 2010 Posted by | Blackseanews Agency, Diplomacy, Ecology, Economy, Environment, Fidel Castro, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Latin America, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics, Tourism, Travel, United States | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

FIDEL CASTRO-LUMEA DUPĂ JUMĂTATE DE SECOL

REFLECŢIILE COMANDANTULUI FIDEL:

 

LUMEA DUPĂ JUMĂTATE DE SECOL

    Împlinindu-se acum două zile 51 de ani de la Triumful Revoluţiei, mi-au venit în minte amintirile din acel 1 Ianuarie 1959. Nimănui nu i-a trecut prin minte ideea rătăcitoare că a trecut jumătate de secol, în zbor, şi ne amintim ca şi cum a fost ieri.    În timpul reuniunii din provincia Oriente, la 28 decembrie 1958, cu Comandantul şef al forţelor inamice, ale căror  unităţi de elită erau asediate şi fără nici o scăpare, acesta şi-a recunoscut  înfrângerea şi a făcut apel la generozitatea noastră pentru a  găsi o ieşire onorabilă pentru restul forţelor.  Ştia  comportamentul nostru uman faţă de prizonieri şi răniţi fără nici o excepţie.  A acceptat  convenţia pe care i-am propus-o, deşi l-am avertizat că operaţiunile în curs vor continua. Dar a plecat  în capitală şi instigat de ambasada Statelor Unite a pregătit o lovitură de stat.

 Ne pregăteam pentru luptă în acel 1 Ianuarie, când în zori ne-a ajuns vestea fugii tiranului.  S-au dat ordine Armatei Insurecţionale  să nu admită încetarea focului şi să continue luptele pe toate fronturile.  Prin Radio Rebelde au fost chemaţi  muncitorii la o Grevă Generală Revoluţionară,  urmaţi imediat de toată ţara.  Încercarea de puci a fost demontată şi în oree după amiezii din aceeaşi zi trupele noastre victorioase au intrat în Santiago de Cuba.    Che şi Camilo au primit instrucţiuni să avanseze rapid pe şosea, în vehicole motorizate cu forţele lor iuţi, spre La Cabana şi Tabăra Militară de la Columbia. Armata adversară, lovită pe toate fronturile, nu avea capacitatea să reziste. Chiar poporul răsculat a ocupat centrele de represiune şi posturile de poliţie.  Pe 2 ianuarie, în orele serii, însoţit de o mică escortă, m-a întâlnit pe un stadion din Bayamo cu peste două mii de soldaţi de pe tancuri, din artilerie şi infanteria motorizată, contra cărora luptasem până în ziua precedentă.  Purtau încă armamentul.  Ne-am câştigat respectul adversarului cu metodele noastre îndrăzneţe dar umanitare de război neregulat.  În acest fel, în numai patru zile – după 25 de luni de război pe care-l începusem cu câteva puşti -,  circa o sută de mii de arme de aer, sol şi mare şi toată puterea statului au fost în mâna Revoluţiei.  În numai câteva rânduri relatez ceea ce s-a întâmplat în acele zile de acum 51 de ani.   A început atunci principala bătălie: să păstrăm independenţa Cubei în faţa imperiului celui mai puternic care a existat, şi pe care poporul nostru a câştigat-o cu atât de multă demnitate. Îmi face plăcere  azi să observ că aceia care  trecând peste obstacole incredibile,  sacrificii şi riscuri, au ştiut să-şi apere Patria, şi în aceste zile, împreună cu copiii lor,  cu părinţii şi cu fiinţele cele mai dragi,  împărtăşesc bucuria şi gloriile fiecărui an nou.

   Totuşi nu seamănă deloc zilele de azi  cu cele de ieri. Trăim o epocă nouă care nu are nimic asemănător cu nici o altă epocă din istorie. Înainte popoarele luptau şi luptă încă cu onoare pentru o lume mai bună şi mai dreaptă, dar azi mai trebuie să lupte, şi fără alternativă posibilă, pentru chiar supravieţuirea speciei. Nu ştim absolut nimic dacă ignorăm acest lucru. Cuba este, fără îndoială, una dintre ţările cel mai instruite politic de pe planetă;  a plecat de la cel mai ruşinos analfabetism, şi ceea ce este mai rău: stăpânii noştri ianchei şi burghezia asociată cu stăpânii străini erau proprietarii pământului, a fabricilor de zahăr, a  fabricilor de bunuri de consum, a depozitelor, a magazinelor, a electricităţii, a telefoanelor, a băncilor, a minelor,  a asigurărilor, a docurilor, a barurilor, hotelurilor, birourilor, a caselor de locuit, a cinematografelor, a tipografiilor, a revistelor, ziarelor, radioului,  a televiziunii incipiente şi a orice avea o valoare importantă.

    Iancheii, odată stinse flăcările  luptelor noastre pentru libertate,  şi-au arogat sarcina de a gândi pentru un popor care a luptat atât de mult ca să fie stăpân pe independenţa lui, pe bogăţiile lui şi pe destinul propriu.  Absolut nimic, nici măcar  sarcina de a gândi politic nu ne aparţinea.  Câţi dintre noi ştiam să citim şi să scriem? Câţi ajungeau măcar în clasa a şasea? Îmi amintesc de aceste lucruri în special  într-o zi ca cea de azi, petnru că aceasta era ţara care se presupunea că aparţine cubanezilor.  Nu mai menţionez alte lucruri, petnru că  ar trebui să mai adaug multe, între ele cele mai bune şcoli, cele mai bune spitale, cele mai bune case, cei mai buni medici, cei mai buni avocaţi. Câţi eram cei care aveam dreptul la ele? Cine poseda, cu  câteva excepţii, dreptul natural şi divin de a fi administratori şi şefi?     Nici un milionar sau subiect bogat, fără excepţie,  nu putea să nu fie şef de partid, senator, Deputat sau funcţionar important. Aceasta era democraţia reprezentativă şi pură care pătrundea în Patria noastră, cu excepţia faptului că iancheii au impus după pofta lor mici tirani nemiloşi şi cruzi,  atunci când convenea mai mult intereselor de a-şi apăra  mai bine proprietăţile în faţa ţăranilor fără pământ  sau lucrătorilor cu sau fără slujbă. Cum nimeni nu mai vorbeşte deja de acest lucru, mă aventurez s-l amitnesc. Ţara noastră face parte din cele peste 150 care constituie Lumea a Treia, care vor fi primele, deşi nu singurele, destinate să sufere incredibilele  consecinţe dacă omenirea nu va conştientiza clar, sigur şi destul de rapid  ceea ce ne imaginăm despre realitatea şi consecinţele schimbării climatice provocate de om, dacă nu se reuşeşte stoparea  ei la timp.

    Mijloacele noastre de comunicare în masă au dedicat spaţii să descrie efectele schimbărilor climatice. Urganele cu   violenţă crescândă, secetele şi alte calamităţi naturale, au contribuit de asemenea la educarea poporului nostru în acest sens. Un fapt singular, bătălia  în jurul problemei climatice care a avut loc la Conferinţa de la Copenhaga, a contribuit la cunoaşterea pericolului iminent. Nu este vorba de un  pericol îndepărtat pentru secolul XXII, ci pentru secolul XXI, şi nici nu este pentru a doua jumătate a acestui secol, ci  pentru deceniile următoare, când deja am început  să suferim consecinţele dureroase.

    Nici nu este vorba de o simplă acţiune contra imperiului şi a aliaţilor lui,  care în această problemă, ca în toate, încearcă să-şi impună  interesele stupide şi egoiste, ci de o bătălie de opinie mondială care nu poate fi lăsată la voia întâmplării sau a capriciilor  majorităţii mijloacelor lui de comunicare. Este o situaţie care din fericire  este cunoscută de milioane de oameni cinstiţi şi curajoşi din lume, o bătălie care se duce cu masele şi în sânul organizaţiilor sociale şi a insstituţiilor ştiinţifice, culturale, umanitare, şi altele  cu caracter internaţional,  în mod special în sânul Naţiunilor Unite, unde Guvernul Statelor Unite, aliaţii din NATO şi ţările cele mai bogate au încercat, în Danemarca, să dea o lovitură frauduloasă şi antidemocratică contra restului ţărilor emergente şi sărace din Lumea a Treia.   La Copenhaga, delegaţia cubaneză, care a asistat împreună cu celelalte din ALBA şi din Lumea a Treia, s-a văzut obligată la o luptă în profunzime  în faţa incredibilelor evenimente care au apărut cu discursul preşedintelui iancheu, Barack Obama, şi a grupului statelor bogate de pe planetă, decişi să demonteze angajamentele  de la Kyoto – unde, acum peste 12 ani s-a discutat această problemă arzătoare – şi să facă să cadă povara sacrificiilor pe ţările emergente şi subdezvoltate, care sunt cele mai sărace şi în acelaşi timp principalele furnizoare de materii prime şi resurse ne renovabile de pe planetă pentru cele mai dezvoltate şi opulente.

    La Copenhaga, Obama s-a prezentat în ultima zi a Conferinţei, începută la 7 decembrie. Cel mai rău din conduita lui a fost când deja decisese să trimită 30 000 de soldaţi la măcelul din Afganistan – o ţară cu o puternică tradiţie  de independenţă, pe care nici măcar englezii în cele mai bune şi mai pline de cruzime timpuri n-au putut s-o supună – a fost la Oslo pentru a primi nici mai mult nici mai puţin decât Premiul Nobel pentru Pace.  În capitala norvegiană a ajuns la 10 decembrie,  a rostit un discurs găunos, demagogic şi justificativ. Pe 18, când era data ultimei sesiuni a Conferinţei, a apărut la Copenhaga, unde  iniţial se gândea că va sta numai 8 ore. În ziua anterioară sosise Secretarul de Stat şi un grup select  format din cei mai buni strategi.

    Primul lucru pe care l-a făcut Obama a fost să selecteze un grup de invitaţi care au  primit onoarea de a-l însoţi ascultându-i un discurs la Conferinţă. Primul ministru danez, care prezida Conferinţa, complezent şi linguşitor, i-a crdat  cuvântul  grupului care abia dacă trecea de 15 persoane. Şeful imperial merita onoruri speciale.  Discursul său a fost un amestec de  dulcegării însoţite de gesturi teatrale,  care deja  plictisesc pe cei care, ca mine, şi-au propus  să-l asculte petnru a încerca să fie obiectivi în aprecierile trăsăturilor sale şi a intenţiilor politice. Obama i-a impus  docilului său amfitrion danez ca numai invitaţii lui să poată lua cuvântul, deşi el, de îndată ce şi l-a rostit, a „şters-o” pe o uşă dosnică, ca un escroc care scapă de un auditoriu care-i făcuse cinstea de a-l asculta cu interes.

    Odată încheiată lista autorizată de oratori, un indigen aymara pur sânge, Evo Morales, preşedintele Boliviei,  care tocmai a fost reales cu 65% din voturi, a cerut insistent dreptul  să vorbească, lucru care i-a fost acordat în aplauzele copleşitoare ale celor prezenţi.  În numai nouă minute a exprimat  concepte profunde şi demne care răspundeau la cuvintele absentului Preşedinte al Statelor Unite.  Apoi s-a ridicat Hugo Chavez ca să ceară cuvântul în numele Republicii Bolivariene Venezuela; cel care prezida şedinţa n-a avut încotro şi i-a dat cuvţntul, timp  folosit pentru a improviza unul din cele mai strlucite discursuri pe care le-am auzit vreodată.  În concluzie, o lovitură de ciocan a pus capăt insolitei şedinţe.    Pre-ocupatul Obama şi suita lui nu aveau totuşi nici un minut de pierdut. Grupul său  elaborase un Proiect de Declaraţie, plin de  chestiuni vagi, care nu era altceva decât negarea Protocolului de la Kyoto.  După ce a plecat precipitat de la şedinţă, s-a întâlnit cu alte grupuri de invitaţi care nu au fost nici 30, a negociat în privat şi în grup; a insistat,  a menţionat cifre de  multe milioane de bilete verzi fără acoperire în aur,  care se devalorează constant şi a ameninţat că pleacă de la reuniune acă nu îi sunt îndeplinite  cererile. Cel mai rău a fost că era vorba de o reuniune de ţări super-bogate la care au invitat câteva  din cele mai improtante ţări emergente şi  două sau trei sărace, cărora le-a supus documentul ca la piaţă: Îl iei sau îl laşi!

    Asemenea declaraţie confuză, ambiguă şi contradictorie –  la a cărei  discutare n-a participat nici Organizaţia Naţiunilor Unite -, Primul ministru danez a încercat s-o prezinte ca un Acord al Conferinţei.  Aceasta deja se încheiase, aproape toţi şefii de state, de guverne şi miniştri de externe plecaseră spre ţările lor, şi la ora trei noaptea, distinsul Prim ministru danez a prezentat-o plenului, unde sute de funcţionari chinuiţi care de trei zile nu dormeau, au primit jenantul document dându-li-se numai o oră ca să-l analizeze şi să decidă aprobarea lui.    Atunci a luat foc reuniunea. Delegaţii nu avuseseră nici măcar timp să-l citească. Câţiva au cerut cuvântul. Primul a fost cel din Tuvalu, ale cărui insule vor  fi sub apă dacă se aproba ceea ce se propunea  acolo; au urmat cei din Bolivia,  Venezuela, Cuba şi Nicaragua. Confruntarea dialectică de la ora 3 noaptea din ziua de 19 decembrie este demnă să rămână n istorie, dacă istoria va mai exista după schimbarea climatică.

    Cum o mare parte din cele petrecute  este cunoscută în Cuba, sau există pe paginile web de pe Internet, mă voi limita numai să expun în parte cele două replici ale ministrului de externe cubanez, Bruno Rodriguez, demne să fie consemnate pentru a cunoaşte episoadele finale ale telenovelei de la Copenhaga, şi elementele ultimului capitol care încă nu au fost publicate la noi.

   „Domnule Preşedinte (Primul ministru al Danemarcei)…Documentul despre care dv. aţi afirmat de câteva ori că nu există, apare acum. Toţi am văzut versiuni care circulă pe furiş şi care se discută în mici conciliabule secrete, în afara sălilor în care comunitatea internaţională, prin reprezentanţii ei, negociază în mod transparent.”    „Îmi  unesc glasul cu cel al reprezentanţilor  din Tuvalu, Venezuela şi Bolivia. Cuba consideră extrem de insuficient şi inadmisibil  textul acestui proiect apocrif…”    „Documentul pe care dv., din păcate, ni-l prezentaţi nu conţine  nici un angajament de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Cunosc versiunile anterioare care şi ele, prin procedee îndoielnice şi clandestine,  au fost negociate  în cercuri închise care vorbeau, cel puţin, de o reducere de 50% pentru anul 2050…”    „Documentul pe care dv.  îl prezentaţi acum, omite tocmai frazele-cheie, şi aşa slabe şi insuficiente din acea versiune. Acest document nu garantează, în nici un fel, adoptarea de măsuri minime care să permită evitarea unei extrem de grave catastrofe pentru planetă şi specia umană.”    „Acest document ruşinos pe care dv. l-aţi adus omite şi este ambiguu  în ceea ce priveşte angajamentul  specific  de reducere a emisiilor din partea ţărilor dezvoltate, responsabile de încălzirea globală la un nivel istoric şi nivelul actual al emisiilor,  şi cărora le revine  responsabilitatea de a reduce substanţial şi imediat. Această hârtie nu conţine nici un singur cuvânt de angajament din partea ţărilor dezvoltate.”

   „Hârtia dv., domnule Preşedinte, este actul de deces al Protocolului de la Kyoto, lucru pe care delegaţia mea nu-l acceptă.”

    „Delegaţia cubaneză vrea să se pună accentul pe preeminenţa principiului de „responsabilităţi comune, dar diferenţiate”, ca un concept central al viitorului proces de negocieri. Hârtia dv. nu suflă un cuvânt despre aceasta.”  „Delegaţia cubaneză îşi reiterează protestul faţă de gravele  încălcări ale  procedurilor  care s-au produs  în conducerea antidemocratică a procesului acestei conferinţe, în special, prin folosirea  de formate de dezbateri şi de negocieri arbitrare, exclusiviste şi discriminatorii..”    „Domnule Preşedinte, vă solicit formal ca această declaraţie să fie inclusă în raportul final  al lucrărilor acestei lamentabile şi ruşinoase  a 15-a Conferinţă a Părţilor.”

    Ceea ce nimeni nu-şi putea imagina este că, după o altă îndelungată retrocedare şi când  toţi se gândeau cî mai lipsesc numai demersurile formale pentru a  încheia Conferinţa, Primul ministru  al ţării gazdă, instigat de ianchei, a mai făcut o încercare de a face să treacă documentul  ca un consens al Conferinţei, când nu mai rămăseseră nici măcar miniştrii de externe în plenară. Delegaţii Venezuelei, Boliviei, Nicaraguăi şi Cubei, care au rămas  de veghe fără somn până în ultimul minut,  au făcut să eşueze manevra de la Copenhaga.Totuşi, problema nu s-a terminat. Cei puternici nu sunt obişnuiţi şi nici nu admit rezistenţa.  La 30 decembrie, Misiunea Permanentă a Danemarcei la Naţiunile Unite, la New York, a informat  politicos Misiunea noastră în acest oraş că luase notă de Acordul de la Copenhaga din 18 decembrie 2009, şi anexa o copie a acestei decizii. Afirma textual: „…Guvernul Danemarcei, în calitatea sa de Preşedinte  al COP15, invită Părţile la Convenţie să informeze în scris la Secretariatul UNFCCC, cât mai curând posibil,  voinţa de a se asocia la Acordul de la Copenhaga.”    Această comunciare surprinzătoare a motivat  răspunsul Misiunii Permanente a Cubei la Naţiunile Unite,  prin care „…respinge intenţia de a face să aprobe, pe cale indirectă, un text care a făcut obiectul de respingere  din partea a câtorva delegaţii, nu numai din cauza deficienţei  faţă de gravele efecte ale schimbării climatice, ci şi pentru că răspunde exclusiv intereselor unui grup redus de state.”

    La rândul său, a fost motivul pentru care  viceministrul Ştiinţei, Tehnologiei şi Mediului din Republica Cuba, doctor Fernando Gonzalez Bermudez, i-a scris o scrisoare dlui Yvo de Boer, Secretarul Executiv al Convenţiei – cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbarea Climatică, din care transcriu câteva paragrafe:    „Am primit cu surprindere şi îngrijorare Nota pe care Guvernul Danemarcei a circulat-o Misiunilor Permanente ale statelor membre ale Naţiunilor Unite la New York, pe care desigur o cunoaşteţi şi prin care  sunt invitate statele-părţi la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite pentru Schibmarea Climatică să informeze Secretariatul Executiv, în scris,  şi cât mai curând, dorinţa de a se asocia la aşa numitul Acord de la Copenhaga.”

    „Am observat, cu mai mare îngrijorare, că Guvernul Danemarcei comunică că Secretariatul Executiv al Convenţiei va include, în raportul Conferinţei Părţilor efectuată la Copenhaga, o listă a Statelor-părţi care şi-au manifestat voinţa de a se asocia la menţionatul Acord.”    „După judecata Republicii Cuba, acest mod de a acţiona constituie o încălcare grosolană şi reprobabilă a celor decise la Copenhaga, unde Statele – Părţi, în faţa evidentei lipse de consens, s-au limitat să ia notă de existenţa documentului respectiv.”    „Nimic din cele  convenite la a 15COP nu autorizează Guvernul Danemarcei să ia  această măsură şi, cu atât mai puţin, Secretariatul Executiv să includă în raportul final o listă de State-Părţi, pentru care nu are mandat.”

    „Trebuie să vă semnalez că Guvernul Republicii Cuba respinge în modul cel mai ferm această nouă tentativă de a legitima pe cale indirectă un document fals şi  să vă reiterez  că acest mod de  a acţiona compromite rezultatul  viitoarelor negocieri, crează un precedent periculos pentru lucrările Convenţiei şi lezează în  special spiritul de bună-credinţă cu care delegaţiile car trebui să continue procesul de negocieri anul viitor”,  încheie vice-ministrul  Ştiinţei, Tehnologiei şi Mediului din Cuba.   Mulţi cunosc, în special mişcările sociale şi  persoanele  mai bine informate din instituţiile umanitare, culturale şi ştiinţifice, că documentul promovat de Statele Unite constituie  un pas înapoi de la poziţiile  la care se ajunsese de cei care  fac eforturi să evite o catastrofă colosală pentru specia noastră. Ar fi de prisos să repet aici cifre şi  lucruri care o demonstrează matematic.  Datele se află  pe paginile web de Internet şi sunt la îndemâna unui număr crescând de persoane care se interesează de această temă.

   Teoria cu care  este apărată adeziunea la document este inconsistentă şi constituie  o retrocedare. Se invocă ideea  înşelătoare că ţările bogate vor  contribui cu suma mizerabilă de 30 de miliarde de dolari în trei ani pentru a acoperi cheltuielile ţărilor sărace la combaterea schimbării climatice, cifră care ar putea să se ridice la 100 de miliarde pe an în 2020, ceea ce echivalează, în această extrem de gravă problemă cu a aştepta până la calendele greceşti. Specialiştii  ştiu că aceste cifre sunt ridicole şi inacceptabile  faţă de volumul de investiţii necesar.  Provenienţa acestor sume este vagă şi confuză, astfel încât nu angajează pe nimeni.

    Care este valoarea unui dolar? Ce înseamnă 30 de miliarde? Toţi ştim că de la Bretton Woods, în 1944, până la ordinul prezidenţial al lui Nixon din 1971 – dat pentru a arunca pe economia mondială povara cheltuielilor cu războiul genocid din Vietnam -, valoarea dolarului, măsurată în aur, a fost redusă până azi de circa 32 de ori; 30 de miliarde  înseamnă mai puţin de un miliard, iar 100 000 împărţit la 32 echivalează cu  3 125, care nu ajunge acum nici pentru a construi o rafinărie  de capacitate medie.   Dacă ţările industrializate îşi îndeplinesc promisiunea de a contribui la cele în curs de dezvoltare cu 0,7% din PIB – lucru pe care cu excepţii numărate pe degete n-au făcut niciodată -, cifra ar depăşi 250 de miliarde în fiecare an.    Pentru a salca băncile, guvernul Statelor Unite a cheltuit 800 de miliarde. Cât ar fi dispus să cheltuie pentru a salva cele 9 miliarde de persoane care vor locui planeta în 2050, dacă nu cumva înainte nu se vor produce  secete îndelungate şi inundaţii provocate de  mări din cauza dezgheţului  calotelor şi a maselor de gheţuri din Groenlanda şi Antarctida?    Să nu ne lăsăm înşelaţi.  Ceea ce Statele Unite au vrut cu manevra de la Copenhaga  a fost să dezbine Lumea a Treia,  să îndepărteze peste 150 de ţări subdezvoltate de China, India, Brazilia, Africa de Sud şi altele cu care trebuie să luptăm uniţi pentru a apăra, la Bonn, în Mexic sau în orice altă conferinţă internaţională, împreună cu organizaţiile sociale, ştiinţifice şi umanitare, adevăratele Acorduri de care să beneficieze toate ţările şi să protejeze omenirea de o catastrofă care poate duce la  extincţia speciei noastre.

    Lumea  are tot mai multe informaţii, dar  politicienii au tot mai puţin timp pentru a gândi.

    Ţările bogate şi liderii lor, inclusiv Congresul Statelor Unite,  par să discute  care va fi ultimul care va dispărea.

    Când Obama va încheia cele 28 de serbări cu care şi-a propus  să celebreze acest Crăciun, dacă  printre ele este  inclusă şi cea a Regilor Magi, poate Gaspar, Melchior şi Baltazar îl vor sfătui ce are de făcut.

   Rog să fiu iertat pentru lungimea textului. N-am vrut să împart în două această Reflecţie. Le cer iertare răbdătorilor cititori.

FIDEL CASTRO RUZ –3 ianuarie 2010

Ora 3:16 pm  

January 8, 2010 Posted by | Diplomacy, Ecology, Economy, Environment, Fidel Castro, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Latin America, Leaders, Mass media, News, Politics, Religion | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment