FIDEL CASTRO: PUCISTII DIN HONDURAS FAC GRESALA SINUCIGASA

REFLECŢIILE COMANDANTULUI FIDEL: 

O GREŞALĂ SINUCIGASA

    În reflecţia scrisă în noaptea de joi, 25, acum trei zile, am spus: „Nu ştim ce se va întâmpla în această noapte sau mâine în Honduras, dar  atitudinea curajoasă a lui Zelaya va rămâne în istorie.”   Cu două paragrafe mai sus semnalam: „…Ceea ce se va întâmpla acolo va fi un test pentru OSA şi pentru actuala administraţie a Statelor Unite.”

    Preistorica instituţie interamericană se reunise la Washington, şi printr-o palidă şi călduţă rezoluţie a promis să facă demersurile pertinente imediat pentru a  ajunge la o armonie între părţile  în divergenţă. Adică, o negociere între pucişti şi Preşedintele constituţional al Honduras.    Înaltul şef militar care continua să fie la comanda Forţelor Armate honduriene făcea declaraţii publice în dicrepanţă cu poziţiile Preşedintelui, în timp ce numai în mod pur formal îi recunoştea autoritatea.    Nu aveau nevoie de altceva puciştii de la OSA. I-a durut în cot de prezenţa unui mare număr de observatori internaţionali care au venit în ţară pentru a urmări  o consultare populară, cărora Zelaya le-a vorbit până târziu noaptea. Înainte de ivirea zorilor de azi au  lansat circa  200 de soldaţi profesionişti bine antrenaţi şi înarmaţi contra  reşedinţei Preşedintelui,  ei au îndepărtat brutal escadronul Gărzii de Onoare şi l-au sechestrat pe Zelaya,  care dormea în acele momente, l-au dus la baza aeriană, l-au urcat cu forţa într-un avion şi l-au dus pe un aeroport din Costa Rica.    La ora 8:30 dimineaţa, am aflat de la Telesur ştirea asaltării Casei Prezidenţiale şi a sechestrării. Preşedintele nu a putut să asiste la actul iniţial  al consultării populare care avea loc în această duminică. Nu se ştia ce făcuseră cu el.

    Canalul oficial de televiziune a fost închis. Voiau să împiedice răspândirea prematură  a acţiunii trădătoare prin Telesur şi Cubavision Internacional, care informau despre evenimente.  De aceea au suspendat centrele de retransmisie şi au sfârşit prin a întrerupe electricitatea în toată ţara.  Congresul şi înaltele tribunale amestecate în conspiraţie nu publicaseră deciziile care  justificau conjuraţia.  Mai întâi au săvârşit incalificabila lovitură militară şi apoi au legalizat-o.    Poporul s-a trezit cu faptele consumate şi a început să reacţioneze cu indignare crescândă. Nu se ştia de soarta lui Zelaya. Trei ore mai târziu, reacţia populară  era de aşa natură încât s-au văzut femei lovindu-i cu pumnul pe soldaţii ale căror arme aproape că le cădeau din mână din pură stupoare şi nervozitate. Iniţial mişcările păreau cele ale unei lupte ciudate contra fantomelor,  mai apoi încercau să acopere cu mâinile camerele  de la Telesur,  îi luau la ochi cu puştile tremurânde pe reporteri, şi din când în când, în timp ce mulţimea înainta, soldaţii dădeau înapoi.  Au trimis transportoare blindate cu tunuri şi mitraliere. Populaţia   ţinea piept fără teamă blindatelor; reacţia populară era uimitoare.

     În jurul orei 2 după amiaza,  în înţelegere cu puciştii, o majoritate domesticită a Congresului l-a demis pe Zelaya, Preşedintele Constituţional al Honduras, şi a desemnat un nou Şef de Stat,  afirmând către lume că acesta demisionase, prezentând o semnătură falsificată. După câteva minute, Zelaya, de la un aeroport din Costa Rica, a informat despre cele petrecute şi a dezminţit categoric ştirea demisiei sale.  Conspiratorii s-au făcut de râs în faţa lumii.     Multe lucruri s-au întâmplat astăzi. Cubavision  s-a dedicat în întregime demascării loviturii, informând tot timpul populaţia noastră.

     Au fost fapte cu caracter net fascist, care chiar dacă erau de aşteptat  uimesc.     Patricia Rodas, ministrul Relaţiilor Externe al Honduras, a fost după Zelaya obiectivul fundamental al puciştilor.  Un alt detaşament a fost trimis la reşedinţa ei. Ea, curajoasă şi hotărâtă, s-a mişcat rapid, n-a pierdut nici un minut ca să denunţe prin toate mijloacele lovitura. Ambasadorul nostru luase legătura cu Patricia pentru a cunoaşte situaţia, aşa cum au făcut şi alţi ambasadori.  La un moment dat le-a solicitat reprezentanţilor diplomatici ai Venezuelei, Nicaraguăi şi Cubei să vină să se întâlnească cu ea, care,  hărţuită cu ferocitate, avea nevoie de protecţie diplomatică. Ambasadorul nostru, care din prima clipă era autorizat să dea  sprijinul maxim ministrului constituţional şi legal, a  plecat s-o întâlnească  la reşedinţa ei proprie. Pe când erau deja în casa ei,  comandamentul puciştilor l-a trimis pe maiorul Oceguerra s-o aresteze. Ei s-au pus în faţa femeii şi le-au spus că se află sub protecţie diplomatică şi nu o pot lua decât în compania ambasadorilor. Oceguerra a discutat cu ei şi a făcut-o în mod respectuos. După câteva minute au pătruns în casă vreo 12 sau 15  bărbaţi în uniforme şi  cu capul acoperit. Cei trei ambasadori o apără cu corpul lor pe Patricia; mascaţii acţionează cu brutalitate şi reuşesc s-o smulgă de lângă ambasadorii Venezuelei şi Nicaraguăi; Hernandez o apucă cu putere de un braţ, în timp ce mascaţii  îi târăsc pe cei doi spre o furgonetă;  îi duc la baza aeriană, unde reuşesc să-i separe, şi o iau.  Pe când era reţinut acolo, Bruno, care avea veşti despre sechestrare,  comunică cu el prin celular; un mascat încearcă să-i ia  cu brutalitate telefonul; ambasadorul cubanez,  care fusese deja lovit în casa Patriciei, le strigă: Nu mă împingeţi, cojones!” Nu-mi amintesc dacă cuvântul pe care l-a rostit  a fost vreodată folosit de Cervantes, dar fără îndoială ambasadorul Juan Carlos Hernandez a îmbogăţit limba noastră.     Apoi i-au dat drumul pe o şosea departe de misiune şi înainte să-l abandoneze i-au spus că dacă vorbeşte s-ar putea să i se întâmple ceva şi mai rău. „Nimic nu este mai rău ca moartea!”, le-a răspuns el cu demnitate, „şi  de asta nu mă tem de voi.” Locuitorii din zonă l-au ajutat să se întoarcă la ambasadă de unde imediat  a luat din nou legătura cu Bruno.

     Cu comandanţii puciştilor nu se poate negocia, trebuie să li se ceară  demisia şi ca alţi ofiţeri mai tineri şi  ne-cumpăraţi de oligarhie să ocupe conducerea militară; sau nu va fi niciodată un guvern „al poporului,  pentru popor şi prin popor” în Honduras.    Puciştii,  încercuiţi şi izolaţi, nu au nici o salvare posibilă dacă se  abordează problema cu fermitate.    Până şi doamna Clinton a declarat în orele după-amiezii că Zelaya este singurul Preşedinte al Honduras, şi puciştii hondurieni nici măcar nu respiră fără ajutorul Statelor Unite.   

  În pijama până acum câteva ore, Zelaya va fi recunoscut de lume ca singurul Preşedinte Constituţional al Hondruas. 

FIDEL CASTRO RUZ