Centrul Diplomatic/Diplomatic Center

Centrul de Studii Politice si Diplomatie/ Center for Political Science and Diplomacy




            When these lines are published in the Granma newspaper tomorrow, Friday, the date of July 26, when we proudly remember the honor of having resisted the imperialists’ attacks, will be felt distant, despite the fact that it is only 32 days away. Those who determine every step of humanity’s worst enemy –the US imperialism, a combination of miserable material interests, contempt and underestimation of the other peoples who inhabit this planet—have calculated everything with mathematical precision.

            In the Reflection of June 16, I wrote: “The diabolic reports slide down little by little in between matches of the Football World Cup, so that nobody takes notice.” The famous sports contest is now in its most exciting moment. For 14 days, the teams with the best players from 32 nations have been competing to advance to the stage of quarter-finals, semi-finals and then the final competition.   The sports enthusiasm grows constantly attracting hundreds of millions or perhaps even billions of people worldwide.

            But, we should be wondering how many are aware that from June 20 US warships, including the aircraft carrier Harry S. Truman, escorted by one or more nuclear submarines and other warships carrying missiles and cannons more powerful than the old battleships used during the last World War between 1939 and 1945, have been moving towards the Iranian coasts via the Suez Canal.

            This movement of the Yankee naval forces is accompanied by Israeli military ships, carrying equally sophisticated weaponry, intended to supervise any vessel involved in the import or export of commercial products required by the Iranian economy for its operations.

            Following a US proposal supported by the United Kingdom, France and Germany, the UN Security Council passed a tough resolution which was not vetoed by any of the five countries with the right to do it.  Another tougher resolution was adopted by the US Senate.   Later, a third and even tougher resolution was approved by the member countries of the European Community. All of this happened before June 20, which motivated French President Nicolas Sarkozy to make an urgent trip to Russia –according to press reports– to meet with the head of Sate of that powerful country, Dmitri Medvedev, in hope of negotiating with Iran and preventing the worst from happening.

            Now, it’s a matter of calculating when the American and Israeli naval forces will be deployed off the coasts of Iran joining there the aircraft carriers and other US military ships already on watch in the region. It is still worse that, the same as the United States, Israel –its gendarme in the Middle East—has state-of-the-art fighter planes and sophisticated nuclear weapons supplied by the United States, which have turned it into the sixth nuclear power on Earth, in terms of its fire power, and one of eight such powers that include India and Pakistan.

            The Shah of Iran was overthrown by the Ayatollah Ruhollah Khomeini in 1979 without firing one shot. But then the United States imposed on that nation a war with chemical weapons whose components it supplied to Iraq along with the information required by this country’s combat units; such weapons were used against the Guardians of the Revolution. Cuba knows this because, as we have said before, our country chaired the Non- Aligned Movement at the time. We know very well the damage done to the populations. Mahmoud Ahmadinejad, currently the head of State of Iran, was chief of the sixth army of the Guardians of the Revolution and chief of the Guardians Corps in the western provinces, which carried the bulk of that war.

            Today, in 2010, thirty-one years later, both the United States and Israel underestimate the one-million men that make up Iran’s Armed Forces and their fighting capacity on the ground as well as the air, sea and ground forces of the Guardians of the Revolution. These forces are compounded by 20 million men and women, ages 12 through 60, selected and systematically trained by their various armed institutions, from the 70 million people who live in that country.   The US administration worked out a plan to promote a political movement that based on capitalist consumerism would divide the Iranians and overthrow the government.

            Such hope is now harmless. It’s simply ridiculous to think that the US warships and Israeli forces combined could win the sympathies of even one Iranian citizen.   I initially thought, as I analyzed the current situation, that the conflict would start at the Korean peninsula, where the second Korean War would break out, and that another war would immediately follow; the one that the United States would impose on Iran.

            Now, we are witnessing a different turn of events: the war in Iran will immediately spark off that of Korea.

            The leadership of North Korea, which was accused of sinking the ‘Cheonan’ and which knows only too well that said ship was sunk by a mine attached to its hull by the Yankee intelligence services, will not miss a second to act as soon as Iran is attacked.    It is only fair that football fans freely enjoy the competitions of this World Cup. I simply fulfill my duty of informing our people, as I think mostly of our youths, full of life and hopes, especially our wonderful children, so that the developments do not catch them by surprise.

            It hurts to think of the dreams conceived by human beings and the amazing things they have created in barely a few thousand years.

            At a time when the most revolutionary dreams are coming true and our homeland is firmly on the path to recovery, I would so much like to be wrong! 

Fidel Castro Ruz

June 24, 2010

June 28, 2010 Posted by | Al Quds, Bertrand Russell Tribunal, Blackseanews Agency, Diplomacy, Eastern Europe, Ecology, Economy, Environment, Fidel Castro, Foreign policy, History, Ierusalim - Al Quds, Informations, International Relation, Latin America, Leaders, Mass media, News, Open Letter, OSCE-Organisation for Security and Cooperation in Europe, Palestine, Politics, Religion, Romanian Revolution, Russia, Russian Affairs, Syria, Travel, United Nations Global Compact, United States, Universities, War Crimes, World Cup | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment


Scrisoare deschisă către Administraţia Obama

dinspre Europa Centrală şi de Est


Scrisoare semnata de :

Emil Constantinescu , Valdas Adamkus, Martin Butora, Pavol Demes, Lubos Dobrovsky, Matyas Eorsi, Istvan Gyarmati, Vaclav Havel, Rastislav Kacer, Sandra Kalniete, Karel Schwarzenberg, Michal Kovac, Ivan Krastev, Alexander Kwasniewski, Mart Laar, Kadri Liik, Janos Martonyi. Janusz Onyszkiewicz, Adam Rotfeld, Vaira Vike-Freiberga, Alexandr Vondra, Lech Walesa

Am scris această scrisoare deoarece, în calitate de intelectuali din Centrul şi Estul Europei, dar şi de formatori de opinie, suntem preocupaţi de viitorul relaţiilor trans-atlantice şi de calitatea viitoarelor relaţii dintre Statele Unite şi ţările din regiunea noastră. Vă scriem în nume personal, ca prieteni şi aliaţi ai SUA, dar şi în calitate de persoane implicate în activităţile europene.

Naţiunile noastre sunt profund îndatorate Statelor Unite. Am beneficiat foarte mult de pe urma conducerii luminate şi a artei diplomatice a SUA. Mulţi dintre noi ştiu din proprie experienţă cât de important a fost sprijinul dvs pentru obţinerea libertăţii şi a independenţei în timpul anilor întunecaţi de Război Rece. Angajamentul şi sprijinul din partea SUA au reprezentat un factor esenţial pentru succesul tranziţiei noastre democratice după căderea Cortinei de Fier. Fără viziunea şi călăuzirea Washington-ului, ar fi greu de imaginat că am fi putut ajunge ajunge astăzi în NATO şi chiar în UE.   

Am depus eforturi pentru a face această relaţie să funcţioneze într-un sistem de reciprocitate, astfel încât să ajungem pe o stradă cu dublu sens. Suntem voci pro-atlantice în cadrul NATO şi al UE.  Naţiunile noastre au luptat alături de SUA în Balcani, Irak şi astăzi în Afganistan.  Deşi contribuţia noastră poate părea uneori modestă în comparaţie cu implicarea dvs, este semnificativă comparativ cu procentul populaţiei ţărilor noastre şi al PIB.  Beneficiind în trecut de sprijinul dvs. pentru dezvoltarea democraţiei liberale şi a valorilor liberale, ne-am numărat printre cei mai mari susţinători ai promovării democraţiei şi drepturilor omului în lume.

După douăzeci de ani de la încetarea Războiului Rece observăm că totuşi Centrul şi Estul Europei nu mai reprezintă un punct central al politicii externe americane. În vreme ce administraţia Obama îşi stabileşte priorităţile de politică externă, regiunea noastră a ajuns o parte a lumii de care americanii au încetat în mare parte să mai fie interesaţi. Într-adevăr, uneori avem sentimentul că politica SUA are un asemenea succes, încât mulţi oficiali americani consideră că regiunea noastră este rezolvată odată pentru totdeauna şi că pot “bifa căsuţa” şi pot merge mai departe, ocupându-se de problematici strategice mai presante. Relaţiile au fost atât de apropiate de ambele părţi încât multe persoane din ambele părţi consideră că orientarea pro-atlantică a acestei regiuni, ca şi stabilitatea şi prosperitatea acesteia vor dura pentru totdeauna.

Această viziune este prematură. Nu toate lucrurile sunt perfecte nici în regiunea noastră, nici în relaţia trans-atlantică. Centrul şi Estul Europei se află la o răscruce din punct de vedere politic, iar influenţa şi popularitatea SUA sunt în declin. În prezent, există o percepţie din ce în ce mai dezvoltată a faptului că Centrul şi Estul Europei se află la o răscruce. Criza economică  mondială a atins şi regiunea noastră şi, ca peste tot, există riscul ca societăţile noastră să fie mai preocupate de situaţia internă şi să fie mai puţin implicate în problemele lumii exterioare. În acelaşi timp, au început să se adune nori de furtună la orizontul politicii externe. Ca şi dumneavoastră, aşteptăm rezultatele Comisiei UE asupra originilor războiului ruso-georgian. Dar impactul politic asupra acelui război a fost deja resimţit. Multe ţări au fost adânc tulburate când au văzut că alianţa atlantică nu intervine în timp ce Rusia a violat principiile de bază ale Actului Final de la Helsinki, Carta de la Paris şi integritatea teritorială a unei ţări care este membră în Parteneriatul NATO pentru Pace şi în Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic – toate acestea în numele apărării unei sfere de influenţă de la graniţele sale.

Influenţa şi popularitatea SUA se află, de asemenea, în declin. Astăzi, NATO pare mai slăbit decât la momentul în care am aderat noi. În multe dintre ţările noastre este percepută ca din ce în ce mai puţin importantă – iar noi simţim acest lucru. Deşi suntem  membri cu drepturi depline, oamenii îşi pun întrebarea dacă NATO va dori şi va fi capabilă să vină în apărarea noastră în situaţia unor viitoare crize. Dependenţa Europei de energia Rusiei crează o precupare suplimentară referitoare la coeziunea Alianţei. Declaraţia Preşedintelui Obama la recenta întrevedere la vârf a NATO referitoare la necesitatea oferirii unor planuri credibile de apărare pentru toţi membrii Alinaţei a fost binevenită, dar nu şi suficientă. Capacitatea noastră de a continua să avem sprijin public pe plan intern pentru contribuţia noastră la misiunile Alianţei în străinătate depinde şi de capacitatea noastră de a arăta că propriile noastre îngrijorări în materie de securitate sunt luate în considerare în NATO şi în strânsă cooperare cu Statele Unite.

Totodată, trebuie să recunoaştem faptul că popularitatea şi influenţa Americii au scăzut şi în alte ţări. Sondajele publice de opinie, inclusiv propriul studiu efectuat de Transatlantic Trends al German Marshall Fund arată că regiunea noastră nu a fost imună la valul de critici şi anti – americanism care a trecut peste Europa în ultimii ani şi care a condus la o scădere a simpatiei şi sprijinului pentru Statele Unite în timpul conducerii Bush. Unii lideri din regiune au plătit un preţ politic pentru sprijinul pe care l-au acordat nepopularului război din Irak. Pe viitor, ei ar putea fi mai atenţi în privinţa riscurilor politice pe care şi le vor asuma în privinţa sprijinului pe care îl vor acorda Statelor Unite. Credem că atitudinea noii Administraţii a creat o nouă deschidere pentru a schimba această tendinţă, dar va trebui timp şi muncă de ambele părţi pentru a recupera ceea ce s-a pierdut.

În multe privinţe, UE a devenit factorul major şi instituţia majoră din vieţile noastre. Pentru mulţi oameni pare astăzi mai relevantă şi mai importantă decât legătura cu Statele Unite. Până la un anumit punct, este rezultatul logic al integrării Europei Centrale şi de Est în UE. Liderii şi oficialii noştri petrec mai mult timp în întâlniri ale UE decât în consultări cu Washington, unde adesea se luptă să atragă atenţia şi să îşi facă auzită vocea. Integrarea mai profundă a regiunii în UE este un fapt binevenit, dar nu trebuie să conducă în mod necesar la o slăbire a relaţiilor translatlantice. Speranţa a fost ca integrarea Europei Centrale şi de Est în UE să întărească cooperarea strategică dintre Europa şi America.

Totuşi, există pericolul ca în loc să devină o voce pro-atlantică în cadrul UE, sprijinul acestei zone pentru un parteneriat global cu Washington-ul să scadă cu timpul. Regiunea nu are tradiţia de a-şi asuma un rol mai global. Atât opinia publică, cât şi guvernele din regiune manifestă o tendinţă crescândă către regionalizare şi întreprinderi pe termen scurt. În lipsa unei conduceri, aceste ţări pot deveni chiar un obstacol în calea unei viitoare colaborări fructuoase dintre SUA şi UE pe probleme globale. Anumite subiecte de pe agenda transatlantică, cum ar fi schimbările climatice nu au asupra opiniei publice din Centrul şi Estul Europei acceaşi rezonanţă de care se buccură în Vestul Europei. În privinţa lărgirii UE spre Turcia – o problemă de importanţă crucială pentru Statele Unite – ţările din regiune nu mai reprezintă un grup unit de susţinători, pe care se poate conta.

Şi în Centrul şi Estul Europei au loc schimbări ale conducerilor. Acei lideri care au provenit din revoluţiile din 1989 şi au cunoscut rolul cheie pe care l-a jucat Washington-ul în asigurarea tranziţiei noastre spre democraţie şi în includerea ţărilor noastre în NATO şi UE se retrag încet dar sigur de pe scena politică. Tulburările actuale din politică şi economie, ca şi apropierea crizei economice mondiale aduc cu sine şi alte oportunităţi favorabile forţelor naţionaliste, extremiste şi anti-semite de pe continent, dar şi din ţările noastre.

Acest fapt însemnă că Statele Unite îşi pot pierde interlocutorii tradiţionali din regiune. Este posibil ca noile elite care îi înlocuiesc să  nu împărtăşească idealismul sau să nu aibă aceleaşi relaţii cu Statele Unite, cum s-a întâmplat cu generaţiile care au condus în timpul tranziţiei spre democraţie. Acestea ar putea fi mai calculate în privinţa sprijinului pe care să-l acorde Statelor Unite şi mai parohiale ca mod de percepţie asupra lumii. În Washington are loc o tranziţie similară, deoarece mulţi lideri şi personalităţi cu care am lucrat şi pe care ne-am bazat se retrag din viaţa politică.

Apoi, există problematica referitoare la modalitatea în care se poate aborda relaţia cu Rusia. Speranţele noastre ca relaţia cu Rusia să se îmbunătăţească şi ca Moscova să accepte, într-un final, pe deplin suvernanitatea şi independenaţa noastră după integrarea în NATO şi în UE nu au devenit pe deplin realitate. În schimb, Rusia a redevenit o putere revizionistă care urmăreşte realizarea agendei secolului 19 utilizând tactici şi metode ale secolului 21. La nivel global, Rusia a devenit, din multe puncte de vedere, o putere status-quo. Dar la nivel regional şi în raport cu naţiunile noastre, acţionează din ce în ce mai mult drept o forţă revizionistă. Ne contestă revendicarea de a avea propriile noastre experienţe istorice. Îşi declară o poziţie privilegiată când este vorba despre stabilirea opţiunilor noastre de securitate. Foloseşte atât mijloace făţişe cât şi absconse de la bunăstare economică, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a presei pentru a-şi realiza interesele şi a se confrunta cu orientarea trans-atlantică a Centrului şi Estului Europei.

Pentru noi este binevenită “refacerea” relaţiilor SUA cu Rusia. În mod evident, nimeni nu are un interes mai mare pentru îmbunătăţirea relaţiilor Vestului Europei cu Moscova decât noi – ţările din imediata vecinătate a Rusiei. Există însă şi stări de tensiune în capitalele noastre. Dorim să ne asigurăm că o înţelegere prea limitată a intereselor Occidentului nu va conduce spre concesii greşite cu Rusia. Astăzi, principala preocupare este, spre exemplu, că Statele Unite şi principalele puteri europene ar putea îmbrăţişa planul lui Medvedev de realizare a unui “Concert al Puterilor” pentru a înlocui structura de securitate, bazată pe valori, existentă în prezent pe continent. Pericolul îl reprezintă faptul că intimidările pe care le transmite Rusia şi influenţa meschină pe care vrea s-o aibă asupra regiunii poate conduce, în timp, la o neutralizare de facto a regiunii. Când vine vorba despre noua politică a Moscovei, există o varietate mare de păreri. Dar există o viziune comună asupra faptului că este necesară implicarea totală a Statelor Unite.

Mulţi privesc cu speranţă spre administraţia Obama pentru a face din relaţia euroatlantică   o busolă morală pentru politica lor internă şi externă. Pentru ţările noastre, este esenţial un angajament ferm în jurul valorilor comune liberal democratice. Cunoaştem din propria noastră istorie diferenţa dintre momentul în care Statele Unite s-au implicat în apărarea valorilor lor liberal – democrate şi cel în care nu au făcut-o. Regiunea noastră a avut de suferit atunci când Statele Unite au cedat în faţa “realismului” la Yalta.  Şi a avut de beneficiat de pe urma momentelor în care Statele Unite şi-au folosit puterea pentru a lupta pentru principiile sale. Astfel de momentele cruciale au fost în timpul Războiului Rece şi în deschiderea uşilor spre NATO. Dacă nu ar fi prevalat o viziune “realistă” la începutul anilor ‘90, nu am fi fost astăzi în NATO, iar idea unei Europe întregite, libere şi în stare de pace ar fi fost doar un vis îndepărtat.

Înţelegem solicitările dificile cu care se confruntă administraţia dumneavoastră şi politica externă a SUA. Nu este în intenţia noastră să adăugăm un nou subiect pe lista dvs. Dorim, mai degrabă, să vă ajutăm să deveniţi un aliat atlantic mai puternic în cadrul parteneriatului SUA-Europa, care reprezintă o forţă puternică în lume. Dar nu suntem siguri unde se va situa regiunea noastră peste 5 sau 10 ani, având în vedere incertitudinile politicilor interne şi externe cu care ne confruntăm. Trebuie să facem acum paşii necesari pentru a ne asigura că relaţia puternică creată între Statele Unite şi Europa Centrală şi de Est în timpul ultimilor 20 de ani va dura.  

Credem că atât SUA cât şi Europa au nevoie să reinvestească în relaţia transatlantică. De asemenea, considerăm că este momentul ca SUA şi Europa Centrală şi de Est să regândească legătura pe care o au şi să stabilească o nouă agendă, orientată spre viitor. Recunoaştem ce s-a realizat în timpul celor 20 de ani de la căderea Cortinei de Fier, dar este momentul să stabilim o nouă agendă pentru o colaborare transatlantică strânsă pentru următorii 20 de ani. Pentru aceasta, noi vă propunem următorii paşi.

În primul rând, suntem convinşi de faptul că America are nevoie de Europa şi că Europa are nevoie de SUA la fel de mult astăzi ca şi în trecut. SUA trebuie să-şi reafirme vocaţia de putere europeană şi să afirme clar că intenţionează să-şi menţină implicarea totală pe continent, chiar în condiţiile în care se confruntă cu probleme presante în Afganistan şi în Pakistan şi mai departe în Orientul mijlociu şi Asia. La rândul nostru, va trebui să muncim pe plan intern, în ţările noastre, şi în general în Europa pentru a-i convinge pe liderii noştri şi societăţile în care trăim să adopte o perspectivă mai globală şi să fie pregătite să suporte mai multe responsabilităţi în cadrul parteneriatului cu SUA.

În al doilea rând, avem nevoie de o renaştere a NATO ca fiind cea mai importantă legătură de securitate dintre SUA şi Europa. Este singura garanţie de securitate de mare putere credibilă pe care o avem. NATO trebuie să-şi reconfirme rolul principal de apărare colectivă, chiar şi în timp ce ne adaptăm noilor ameninţări ale secolului 21. Un factor-cheie pentru menţinerea capacităţii noastre de a participa la misiuni ale NATO în străinătate o reprezintă convingerea că suntem în siguranţă acasă. Prin urmare, trebuie să îndreptăm unele răni  auto-provocate din trecut. A fost o greşeală să nu se înceapă cu Articolul V pentru planificarea apărării noilor state membre, după extinderea NATO. NATO trebuie să demonstreze  credibilitatea angajamentelor Alianţei şi să ofere o reasigurare strategică tuturor membrilor. Aceasta ar trebui să includă posibile planuri, pre-poziţionări de forţe, echipamente şi provizii pentru întărirea regiunii noastre în caz de criză, aşa cum a fost prevăzut iniţial în Actul Fondator NATO-Rusia.

Trebuie totodată să regândim Consiliul NATO-Rusia şi să revenim la practica prin care ţările aliate intră în dialog cu Moscova coordonându-şi poziţiile. Când vine vorba de Rusia, experienţa noastră arată ca o politică mai fermă şi mai principială faţă de Moscova nu numai că ar întări securitatea Occidentului, dar ar determina ca Moscova să adopte o atitudine mai cooperantă. În plus, cu cât ne vom simţi mai în siguranţă în interiorul NATO, cu atât mai uşor ne va fi să ne angajăm alături de Moscova în chestiuni de interes comun. Aceasta ar fi abordarea cu dublu sens care ar trebui să fie prezentă în noul concept strategic al NATO.

În al treilea rând, cea mai spionoasă chestiune ar putea fi planul SUA în ceea ce priveşte sistemul de apărare antirachetă. Şi aici există viziuni diferite în regiune, inclusiv a opiniei publice, care este divizată. Indiferent de meritele militare ale planurilor şi de decizia finală a SUA, chestiunea a devenit – cel puţin în unele ţări – un simbol al credibilităţii şi angajamentului american în regiune. Modul în care problema va fi gestionată va avea un impact semnificativ asupra viitoarelor orientări transatlantice. Numărul mic de rachete implicate nu poate reprezenta o ameninţare pentru Rusia, iar Kremlinul ştie acest lucru. Trebuie să decidem asupra viitorului acestui program ca aliaţi şi bazându-ne pe plusurile şi minusurile strategice ale diferitelor configurări tehnice şi politice. Alianţa nu ar trebui să permită ca această chestiune să fie influenţată de dezacordul nefundamentat exprimat de Rusia. Abandonarea completă a programului sau implicarea prea profundă a Rusiei, fără a consulta Polonia sau Cehia, poate submina credibilitatea SUA în întreaga regiune.

În al patrulea rând, suntem conştienţi de faptul că Alianta, singură, nu este suficientă. Avem nevoie şi de o relaţie strategică mai bună între UE şi SUA. Din ce în ce mai mult politica noastră externă se realizează prin Uniunea Europeană, iar noi susţinem acest fapt. Ne dorim, de asemenea, o politică europeană comună de relaţii externe şi de apărare care să fie deschisă spre cooperarea cu SUA. Susţinem o astfel de abordare în UE, dar este necesar ca şi SUA să îşi regândească atitudinea faţă de UE şi să îşi asume mai serios rolul de partener strategic. Trebuie să aducem NATO şi UE mai aproape una de cealaltă şi să le determinăm să lucreze în tandem. Avem nevoie de strategii NATO şi UE comune, nu numai faţă de Rusia, dar faţă de o serie de alte provocări strategice.

În al cincilea rând, securitatea energetică trebuie, la rândul său, să devină o prioritate transatlantică. Ameninţarea resurselor energetice poate influenţa direct suveranitatea politică a ţărilor noastre, inclusiv rolul de aliaţi care contribuie la deciziile comune ale NATO. De aceea, securitatea energetică trebuie să devină o prioritate transatlantică. Chiar dacă marea parte a responsabilităţii pentru securitatea energetică îi revine Uniunii Europene, şi SUA au un rol de jucat. Fără sprijinul american nu ar fi fost construită niciodată conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan. Securitatea energetică trebuie să devină o parte integrantă a cooperării strategice dintre SUA şi Europa. Ţările din Europa Centrală şi de Est ar trebui să facă un lobby mai puternic (şi mai unitar) în interiorul Europei pentru diversificarea resurselor energetice, a furnizorilor, a rutelor de tranzit, cât şi privind monitorizarea din punct de vedere legal a abuzurilor Rusiei prin monopolul şi puterea sa de tip cartel din interiorul UE. Susţinerea politică a SUA în privinţa acestui subiect va juca un rol crucial. În mod similar, SUA pot juca un rol important în consolidarea susţinerii pentru Nabucco, în special folosindu-se de relaţia pe care o au cu principala ţară de tranzit, Turcia, cât şi cu interconectorul nord-sud al Europei Centrale şi al terminalelor de gaz natural lichefiat din regiune.

În cel de al şaselea rând, nu trebuie neglijat factorul uman. Viitoarele noastre generaţii trebuie să ajungă să se cunoască. Trebuie să valorizăm şi să protejăm multitudinea de reţele educaţionale, profesionale şi de altă natură şi prieteniile care ne consolidează apropierea şi alianţele. Regimul pentru vizele SUA rămâne un obstacol în această privinţă. Este absurd ca România şi Polonia – probabil unele dintre cele mai mari şi pro-americane ţări din regiunea Europei Centrale şi de Est, care contribuie şi au contribuit în mod substanţial în Irak şi Afganistan – nu au fost incluse în Programul Visa Waiver. Este de neconceput ca un critic precum militantul francez antiglobalizare Jose Bove să nu aibă nevoie de viză pentru SUA, dar că fostul activist al Solidarităţii şi câştigător al Premiului Nobel Lech Walesa să aibă nevoie. Această chestiune va fi rezolvată numai dacă devine o prioritate pentru preşedintele SUA.

Noi credem că ar trebui să luăm în considerare crearea unui program de burse prin care să promovăm valorile şi fundamentele comune (Legacy Fellowship) pentru tinerii noştri lideri. Au trecut 20 de ani de la revoluţiile din 1989. Ne referim deja la o întreagă generaţie. Avem nevoie de o nouă generaţie pentru a reînnoi parteneriatul transatlantic. Ar trebui lansat un nou program pentru identificarea acelor tineri lideri de ambele maluri ale Atlanticului care pot dezvolta proiectul transatlantic construit în ultimele două decenii în Europa Centrală şi de Est.

În concluzie, instalarea unei noi administraţii în SUA a crescut aşteptările în ţările noastre în ceea ce priveste reînnoirea relaţiei transatlantice. Este o oportunitate care nu trebuie, sub nicio formă, ratată. Noi, autorii acestei scrisori, ştim foarte bine câtă importanţă este atribuită relaţiei cu SUA. În anii ’90, o bună parte din a înţelege Europa însemna a înţelege Europa Centrală şi de Est. Angajamentul SUA a fost esenţial pentru stabilitatea şi pacea din regiunea baltică până la Marea Neagră. Astăzi, scopul ar trebui să-l reprezinte menţinerea Europei Centrale şi de Est ca parte stabilă, activă şi proatlantică, în cadrul comunităţii noastre lărgite.

Cheia succesului nostru este să creăm o punte către Alianţa pentru care Administraţia Obama s-a angajat să facă eforturi şi pe care noi o susţinem. Acest demers va necesita ca ambele părţi să îşi reafirme angajamentul şi să investească în această relaţie. Dar, dacă facem acest lucru cum trebuie, atunci răsplata de la capat de drum poate fi cât se poate de reală. Făcând paşii care trebuie acum, putem determina o orientare nouă şi solidă pentru viitor.

July 17, 2009 Posted by | Eastern Europe, Economy, Foreign policy, History, Informations, International Relation, Leaders, Mass media, News, Open Letter, Politics, Religion | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment